De la „alb-negru mut”, la „stereo color”

HomeGaleriile Gheorghe A. M. Ciobanu

De la „alb-negru mut”, la „stereo color”

 

ciobanu gheorghe am 03Dacă fiecare secol şi-a avut, în istorie, superlativul său emblematic în „serialul” de afirmare umană, atunci despre cel care abia a plecat de lîngă noi se poate spune că a aparţinut, pe deplin, „marelui ecran”.

Geometria dinamică a revărsărilor bidimensionale de umbre şi lumini a impresionat, de îndată, retina a milioane de privitori, care, învăluiţi în întunericul sălilor, călătoreau, fără să-şi schimbe locul, pe toate meridianele globului şi printre toate meandrele posibile ale sufletului nostru. De la Chaplin la „SF” şi de la „mini-filmul” mut, la „super-producţiile” în seriale interminabile, cea de „a şaptea artă”, pînă să fie handicapată de proliferarea, aproape cosmică, a „micului ecran”, a constituit „oxigenul-doi” al culturii secolului trecut.

Și aşezarea noastră muşatină a fost deschisă acestui miraj optic, chiar de la începuturile acestuia, care, pe parcurs, a devenit foarte repede cînd experiment inedit, cînd cronică vie a timpului, cînd o complexă artă de sinteză. Să ne amintim, doar, că unul din ctitorii „princeps” ai filmului european şi naţional – Jean Mihail – a plecat de pe băncile Gimnaziului „Roman-Vodă”. E un nume cu care începe şi istoria filmologiei româneşti, de el fiind legată „turnarea” a numeroase pelicule, inspirate din literatura noastră (Caragiale, Rosetti, G.M. Zamfirescu, Ciprian, Geo Bogza), sau universală (Cehov), sau bazate pe scenarii proprii („Țigăncuşa din iatac”, „Parada melodiilor”, „Rapsodia rustică”). Ultima sa realizare – „Rîpa dracului”, se proiectează în 1957.

Aici, pe „pămînt romaşcan”, se deschide o astfel de „sală”, chiar din anii ABC-ului. E vorba de cinematograful „mut”, găzduit de proprietarul Brandt şi denumit, cu acest nume, de către toţi cetăţenii oraşului. Un „Brandt” a cărui clădire, mult ruinată, este şi azi „pe picioare”. Mai mult în aer liber, ecranul modest de lîngă „Grădina mică” a oraşului oferea celor care îşi reţineau bilete din timp, multe din „capodoperele mute” ale studiourilor europene şi nordamericane, fiind însoţite de „banda sonoră” a unei pianine alăturate.

FLACARA CINEMADupă primul război mondial, „am intrat” în lume şi au intrat şi la noi filmele cu pistă acustică. Succesul a fost exploziv şi, la o atare cerere, au şi „răsărit” cinematografe încăpătoare şi moderne. Undeva, lîngă Spitalul Vechi, patronul Schwartz deschide Sala „Luxor”, devenită, în cea de a doua parte a secolului, „Victoria”. Un alt întreprinzător, Cobzaru, alătură Hotelului şi Restaurantului „Modern” şi o Sală de cinema, care, prin anii ’42, a fost mistuită, împreună cu toată clădirea, de un incendiu devastator, pornit de la pelicula, pe atunci foarte inflamabilă, a filmului. Și tot în aceeaşi perioadă interbelică mai fiinţa şi Sala „Trianon”, denumită, în anii socialismului, „23 August”. Au fost sălile aduse „la zi”, înzestrate cu aparatură modernă şi capabile să găzduiască şi reprezentări teatrale, de la Molière, la Trupa „Cărăbuş” a lui Tănase.

Să amintim că, în anii ultimului război mondial, la Roman au rulat primele filme-color ale cinematografiei europene: „Oraşul de Aur” (martie 1943) şi „Minciunile Baronului Münchausen” (februarie 1944), ambele germane, precum şi una din producţiile de pionierat ale şcolii româneşti: „O noapte furtunoasă” (decembrie 1943), cu Radu Beligan în distribuţie. Sînt, de asemenea, de neuitat afişele ce însoţeau aceste filme şi care erau imprimate la Bucureşti: „Primii fiori” cu Alida Valli şi Irasema Dilian (1942), sau „Cele două orfeline”, cu Maria Denis (1943) şi multe altele.

În cea de a doua jumătate a secolului trecut, s-au mai construit trei săli de spectacole mixte, scenă şi ecran: Teatrul „Vasile Alecsandri”, Teatrul de vară din „Parc”, precum şi Cinematograful „Unirea”. Să nu uităm că în oraş şi înainte şi după război, mai existau trei săli în care, uneori, dar mai rar, se puteau proiecta pelicule filmice: a Seminarului ortodox „Sf. Gheorghe”, a Liceului „Roman-Vodă”, precum şi acea a Primăriei. La ora actuală, sau, mai bine zis, în ultimul deceniu, din toate aceste spaţii pe profil, mai este „operabilă”, cu sala aproape „goală”, doar „Unirea”. „Restul e tăcere”… Și totul într-un oraş trecut în „Istoria Cinematografiei Mondiale” (de la Mihail la Marcoci), oraş unde au rulat sute şi sute de filme, din care nu au lipsit capodoperele la zi ale acestei arte: „Viridiana” lui Buñuel, „Zboară cocorii” cu Tatiana Samoilova, sau „Un bărbat şi o femeie” a lui Lelouch.

Dar vina nu o poartă, în exclusivitate, numai urbea Romanului, care, din contră, a fost atît de deschisă, aproape un secol, acestei arte. O rudă foarte apropiată a ei, a „şaptea-bis”, sau a opta chiar, TV-ul, a devenit „moştenitoarea” de drept a acestui ecran, fie acum el „mic” sau „mare”, ataşat la un „inel” sau la o „Sală de Congrese”, însumat într-un „Mercedes”, sau într-o „Rachetă cosmică”. „Arta-şi schimbă… faţa, dar năravul, ba!”

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2003

 

 

Comentarii

WORDPRESS: 0