Nu de mult, în originala Editură a Urbei noastre – „Muşatinia” – a văzut lumina tiparului o lucrare mai puţin cotidiană – „Mileniul Trei pe portativ” – lucru pentru care eu, autorul ei, mă simt obligat să vin în ajutorul cititorilor spre a-i pregăti, nu numai s-o parcurgă, ci să şi devină primii „suporteri” ai acestei formule muzicale care se va alătura şi ea la constelaţia, mereu crescîndă, a frumosului în „Cheia Sol”, de mîine.
Impresionant este faptul că, deşi volumul este în dialog cu auditivul artistic, totuşi el opreşte, în mod deosebit, atenţia noastră, cu arcada sa vizualică prin care se pătrunde în intimitatea lui, prin acea copertă-unicat realizată, cu spontaneitate şi entuziasm, de Maestrul întru pictură Iosif Haidu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
O întruchipare inteligentă a noii formule muzicale a „ontifonismului” – adică a Marii Existenţe în general – o colaborare dezinteresată, prietenească şi ruptă total de necruţătoarea „lege a valorii” a Economiei de piaţă, ce domină, acum, peste tot. Ca autor, ţin să-i mulţumesc pentru frăţească sa alăturare la strădania mea de a face cunoscut prezentului, ce ar putea fi „mîine” pe portativ, „neuronic” şi nu „euronic”, o artă pentru „ani” şi nu pentru „bani”.
La fel de „romantic”, rupt de cele „prea lumeşti” acum, îl amintesc şi pe muzicianul, de recunoaştere internaţională, Liviu Dănceanu, un fiu de seamă al oraşului nostru, care, ca şi Maestrul Haidu, mi-a onorat lucrarea cu două comentarii muzicologice asupra ei, „străine” şi ele de „dreptul de autor” şi dăruite, sincer, „muşatinului autor”. Doi demiurgi ce „m-au luat de mînă” şi care, asemeni spiritului de altitudine al artei adevărate, m-au obişnuit şi pe mine cu mirajul Olimpului.
Trecînd dincolo de „arta pentru artă” a coperţilor şi a prefeţelor de mai sus, pătrundem în universul, oarecum inedit, al „Ontifonismului”. E o prefigurare componistică ce să alătură – sau se va alătura – la zecile de formule care vor să „percuteze” urechea umană, mai întîi şi apoi, mai mult sau mai puţin, sufletul nostru. „Onti” vine într-un moment de înstrăinare a artei muzicale de omenescul din noi, cînd se apelează, de către creatori, abuziv, fie la un constructivism tehnico-matematic, fie la exagerarea spectacologică şi vedetismul executării ei, fie la mulţumirea cu o modalitate sub banală a acestei arte, care nu face decît să „gîghile plăcut urechea”.
Muzica ontică nu se mulţumeşte numai cu tonalul cel cuminte, fie el major, fie minor, ci apelează la zborul spaţial al modurilor, din multitudinea cărora a extras un „sistem modal” unitar, alcătuit din 294 de astfel de succesiuni. Și cum cerul şi pămîntul sînt coexistente, şi modalul se desfăşoară în paralel, dar cu intensităţi diferite, cu tonalul, realizînd viziunea totală a Existenţei şi nu numai a Existentului, cu Existarea lui telurică, doar.
Pentru aceasta, Ontifonismul se însumează în triada totală a lui „a fi” – expansiune, retracţiune şi echilibru -, fructifică, nu doar simbolic, alte trei dimensiuni ale fiinţării – coexistarea, confruntarea şi coexistenţa – şi şi-a constituit şi douăzeci de forme muzicale, care să înlocuiască, în sfîrşit, pe unele, care vin tocmai din vremea Evului Mediu. Desigur că toate acestea au necesitat şi o terminologie contemporană, deschisă spre viitorul culturii umane, ca şi alte înnoiri.
Și cum creativitatea noastră se dezvoltă progresiv, binomul: creator – receptor se unifică într-un singur monom, predominînd, pentru toţi, creaţia. Prin acestea se diminuează vedetismul şi spectaculosul, principalul reducîndu-se la om şi la demiurgismul acestuia, fără a se elimina, însă, modelele anterioare. E o formulă muzicală a lui mîine, ce va fi alături de alte „formule”, toate fiind „după chipul şi asemănarea” acelui „mîine” şi acelor „oameni”.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2006
Comentarii