Prima paginăGaleriile Gheorghe A. M. Ciobanu

„Arta iubirii”

„Arta iubirii”

Dimensiune text

 

ciobanu gheorghe am 03Dacă pentru Dante iubirea este considerată, în finalul „Divinei Comedii”, ca fiind un flux energetic uriaş, dinamic şi determinant, „care mişcă sori şi stele”, imaginea ei în „Faust”-ul lui Goethe, însă, e redusă la un ascendo verticalic „înspre tării” şi apt să anuleze orice atracţie, să dematerializeze densităţi şi să transforme aleatorismul existenţial în „coloană infinită”. Prin aceasta, viziunea goethiană e mai aproape de atributele artei sculpturii, la care devenirea se converteşte în repaus, neastîmpărul în aşteptare, iar clipa de mîine în permanenţa dintotdeauna.

În creaţia sa, sculptorul Ion Irimescu tratează tema iubirii mai mult metafizic decît epic, respectînd consecvent estetica acestei arte. Accentul se pune pe simbol şi semnificaţii, artistul zăbovind îndelung la făurirea unui univers bogat şi suficient, în perimetrul căruia se aşteaptă, din clipă în clipă, desfăşurarea ritualului sacru al erosului. Contopind „eternul” sculpturii cu „femininul” cauzal, creatorul oferă un imens gineceu din marmură şi bronz, la care protoplasma se visează a fi mai mult perfecţiune decît germinaţie, iar catifelajul mat al unei epiderme care să reţină s-a transformat, aici, în convexitate lucindă, de pe suprafaţa căreia să fie întors în spaţiu orice, de la fotonul imponderabil şi pînă la palma cuprinzătoare a „Sărutului” lui Rodin. O planetă a unui feminin neutru, parcă, de care se îndepărtează mereu repetate expediţii de androgini. Privind „Cariatida” sau singuraticul grup „În faţa mării”, rămîi cu sentimentul că ne aflăm, încă, pe parcursul unei „Geneze” la care, mai tîrziu, Adam va fi desprins din coasta Evei, iar pînă atunci frumoasa ei întruchipare, năzuind a-şi păstra nealterată „tăietura de aur” a corpului ei, se proliferează printr-o dedublare proprie.

Ion Irimescu - "Muzica"

Ion Irimescu – „Muzica”

Încercînd o ordonare a sculpturii irimesciene care trimite, direct sau indirect, la tema despre care autorul scria: „sentimentul iubirii rămîne o permanenţă a vieţii, el fiind suportul fizic şi moral al existenţei umane”, putem delimita, după semnificaţiile ce le poartă, mai multe grupe:
– algoritmi cosmici ai binomului ontic, la care pluralul minim de doi conferă grupului diversitate, dar şi unitate, relaţie de reciprocitate, dar şi fiinţare de sine stătătoare – cele două structuri intime din „Compoziţie”;
– simboluri ale erosului, ale acelei simetrii disjunctive, prin care se generează necontenit infinitul şi se conservă „întregul” într-un univers dominat implacabil de „săgeata timpului” – „Compoziţie” – „Muzică”, „Eden”, „Fata cu clepsidra”, „Poezie, muzică, iubire”;
– ipostaze ale unei „protoiubiri”, anticamera marelui ritual cosmic, acea imensă „rezervaţie” populată de întruchipările de corolă ale femininului care aşteaptă, ca nişte flori deschise, poposirea, de undeva sau de nicăieri, mîine sau niciodată, a unor „Hyperioni muritori şi fierbinţi – „Bacantele”, „Torsurile”, „Studiile de nud”, „Floarea”, toate portretele feminine;
– stările de „metaiubire”, încărcate de aduceri aminte, de greul aşteptării neîmplinite, de eflorescenta multiplicitate a vieţii, sau de meditaţiile care încearcă să înţeleagă hăul de necuprins dintre năzuire şi real – „Sapho”, „Durere”, „Amintiri din trecut”, seria copleşitoare de „maternităţi”;
– secvenţa unică a acelui episod mai puţin simbolic şi mai mult epic, secvenţă în care aşteptarea de o veşnicie se converteşte în „oră de iubire”, în care singurătatea „de cursă lungă” a monomului e înlocuită, acum, mitologic, cu dialogul intraductibil al binomului somatic – „Leda”.

Prin creaţiile Maestrului fălticenean la care am făcut trimitere se demonstrează, din nou, că iubirea e, în acelaşi timp, şi evadare, dar şi repaus, o căutare a nesfîrşitului lumii de către un Peer Gynt care, pînă la urmă, ancorează în acel fiord singuratic în preajma căruia o Solveig îl învăluie cu fiinţa ei. Un duo armonic, dar întotdeauna duo. Și, sculptor fiind, Irimescu ne redă, prin marmura gîndului şi bronzul timpului, mai mult momentul „ridicării pînzelor” către acel „dincolo” fără margini, deloc încrucişarea puternică a spadelor dintre băştinaşi şi expediţionari şi iarăşi mult, dar sub zodia altor semnificaţii, evul paşnic ce urmează după acest „ab urbe condita” existenţial.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna octombrie 2003

 

 

COMENTARII

WORDPRESS: 0