Visurile ne dau sens vieții. Luptă să le duci la îndeplinire! – guest post Cristina Gherghel

Visurile ne dau sens vieții. Luptă să le duci la îndeplinire! – guest post Cristina Gherghel

 

Ieri a fost ziua mea de naștere, însă, așa cum am spus pe blog-urile mele, nu am sărbătorit ziua în care m-am născut, ci ziua în care am decis să trăiesc. Mă refer la ziua în care am ales să lupt pentru a-mi îndeplini visul de copilă și anume: să devin scriitoare și să transmit emoții puternice celor care aveau să-mi citească poveștile.

Dar era un vis imposibil pe când aveam 8 ani. Era un vis la care am crezut că nu am dreptul să visez, pentru că m-am născut țărancă în vremuri comuniste.

Așa credeam.

Mulți au trăi ceea ce am trăit eu, dar, poate, puțini au simțit ce am simțit eu. Eram mult prea sensibilă și prea matură pentru vârsta pe care o aveam. Din cauza asta nu am îndrăznit să visez. Copiii visează, dar eu nu-mi amintesc să fi fost vreodată copil. N-am avut timp.

Numai acum 4 ani m-am trezit la viață. Pe 14 noiembrie 2015, am ridicat capul din pământ și-am zis că era timpul să fiu copil și să visez… să trăiesc. Pentru mine, cei 40 de ani ce au trecut din ziua în care am venit pe lume au fost trăiți din inerție. Am făcut ceea ce trebuia să fac, nu ceea ce am vrut atât de mult să fac.

Mulți dintre noi se comportă ca mine, căci avem responsabilități, facturi de plătit, companii de condus, persoane de îngrijit etc. Visurile de copii le închidem în cutii și le ascundem într-un colț, departe de lume, departe de noi. Iar anii trec, se duc ireversibil, și-ntr-o zi, cu mâini tremurânde și fața brăzdată de lacrimi, umblăm după aceea cutie uitată voit decenii… Unii o găsesc, alții nu… poate nu vor să o găsească și se mint că nu au avut una, ca să nu sufere și mai mult. Dar cei care o găsesc, adorm cu ea în brațe, copleșiți de regrete. „Aș fi putut să-ncerc măcar…”.

În momentul în care ai închis ochii pentru totdeauna, părerile de rău sunt târzii. Însă numai atunci sunt târzii. Cât timp respiri, nu e totul pierdut, poți să lupți pentru visurile tale. Așa cum fac eu acum.

Dar mie mi-e ușor să vorbesc. Nu am copii să-mi plângă de foame sau pe care să trebuiască să-i port în școli, nu am un soț care-și cere drepturile. În viața mea exist doar eu și pot să fac ce vreau, ar zice mulți – mai cu seamă dacă-s nefericiți în căsătorie. Dar cum numai ei știu de ce-s nefericiți, așa numai eu știu de ce am ales să fiu singură. N-am știut asta dintotdeauna. La 20 de ani credeam că aveam un instinct lipsă: instinctul de mamă. La 40 de ani am înțeles că, fără să-mi dau seama, am mers pe drumul ce-am vrut de mică. Nu m-am căsătorit ca să mă pot concentra pe scris. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta mai devreme, am irosit mulți ani, dar nu-i mai pot recupera. Ce-i dus e bun dus, acum este tot ce am.

Și acum scriu. Acum visez și nu mă simt vinovată, căci estre dreptul meu, este viața mea… Acum trăiesc, căci muncesc să-mi duc la îndeplinire visul. Au trecut 4 ani de atunci. Anii cei mai grei și cei mai frumoși din viața mea de adult. Mi-a fost atât de greu să-nvăț să visez… Nu mi-a venit natural, nu știam cum se visează. Și nu am avut mult timp la dispoziție pentru a visa. Aveam de plătit facturi și eu, ca toți oamenii. Și eram departe-n lume. Singură, ca întotdeauna. Așa am ales.

Am început să scriu în timp ce învățam cum să visez. Și totodată munceam, studiam engleză, învățam să am încredere în mine și mă pregăteam de luptă. Căci știam că aveau să fie mulți cei care mă vor împiedica să lupt pentru visul meu. Mulți aveau să mă urască, să mă batjocorească, să mă biciuiască, să-mi rupă carnea de pe mine… „Cine ești tu să vrei să scrii? Te-ai născut la coada vacii. Nu ai fost la universitate. N-ai nici măcar o diplomă de liceu! Ești moldoveancă și pe deasupra țărancă. Ar trebui să-ți fie rușine.”

Acestea sunt doar o parte infimă din muntele de insulte ce am primit și primesc de când am început să scriu. Și voi auzi ori citi multe altele de-acum încolo.

Nu mă bucur să fiu tratată așa, căci, eu, niciodată nu i-aș face rău cuiva intenționat.

Ce treabă am eu cu alții?

Dacă ei își văd de viața lor, eu îmi văd de a mea. Nu-mi fură nimeni din traistă. Iar dacă-mi fură, poate e vina mea, că nu am ținut mai strâns de ea.

Dar ce scriu acum doar oamenii cu suflet înțeleg. Eu pentru ei scriu. Căci oricât de mult rău mi-ar face unii, știu că există oameni buni. Am întâlnit mulți. Din nefericire, cei buni sunt mult prea puțini. Și n-am o audiență vastă. Câteodată, și oamenii buni te atacă și te acuză de lucruri oribile pe care nici nu le-ai gândit.

Chiar ieri, cineva m-a învinuit că vreau să-i pun în umbră munca. Ce șoc am avut, căci eu făceam exact opusul. Pe gratis.

Dar „când te frigi cu borș, sufli și-n iaurt”. Avem noi proverbul ăsta (parcă), care explică ce vreau să spun. Neînțelegeri. Perspective diferite. Frici.

Și cât de mult m-a durut ce mi s-a întâmplat ieri. Nu am cuvinte.

Ieri a fost prima zi din acest an în care am muncit pentru visul meu. Tu, dacă mă urmărești, știi că m-am oprit din scris, adică mi-am pus visul în pauză, ca să mă îngrijesc de cine m-a adus pe lume – mama care m-a crescut. Femeia care a născut 11 copii și a crescut 10. Și pentru asta a primit ordinul „Gloria Maternă”, semnat de Ceaușescu însuși.

Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, am scris despre „Mame Eroine”, brevete, ordine și multe, multe altele în „14 nuanțe de roșu”.

Mamei mele îi datorez viața. Și mama mea octogenară are nevoie de îngrijiri și am atâtea de făcut… Nu am avut cum și când să mă ocup de scris. Am renunțat de bună voie. Pentru ea. Dar numai temporar.

Ieri, pentru prima dată în acest an – iartă-mi repetarea – am muncit să-mi duc la îndeplinire visul. Ieri am lansat un concurs, ca să ofer celor interesați cartea mea de suflet: „14 nuanțe de roșu” – parte din viața familiei mele. O carte plină de istorie și de iubire. O carte ce mi-a luat mult timp să scriu.

Și eram fericită, căci numai când scriu eu trăiesc. Pentru asta m-a adus mama pe lume. Pentru asta Dumnezeu mi-a permis să trăiesc. Pentru asta nu mi-am întemeiat o familie. Căci dacă vrei să-ți dedici viața scrisului, nu te poți ocupa de soț și copii. Dar asta-i altă poveste.

Ieri, a fost aniversarea celei mai importante zi din viața mea și n-am avut pace. Am plâns, căci oamenii nu au încredere în semenii lor și sar la concluzii pripite. Aruncă niște cuvinte care taie mai ceva ca lamele de cuțit. Și rămân cicatricile, adânci, pentru că am pielea la fel de sensibilă ca sufletul.

De pe fotoliul ei de lângă sobă, draga mea mamă, se uita la cum suspinam în colțul patului, cu fața brăzdată de lacrimi și nu înțelegea de ce fac asta, când ar fi trebuit să sărbătoresc, să desfac cadourile oferite cu mărinimie de surorile mele iubite, să ciocnesc paharele cu șampanie și să mănânc din tortul făcut de draga mea cumnată. Eu însă simțeam cuțite-n inimă și mă durea pieptul, că, pentru mine, scrisul nu este un simplu serviciu, este viață. Și niciodată, niciodată nu aș umbri or desconsidera munca altuia.

Dar nu mă opresc din luptă. Nu renunț la visul meu nici de data asta. Știam că va fi greu și-aș vrea ca Dumnezeu să ia de la mine aceste dureri și încercări… dar Isus, fiul Lui adorat, tot a murit pe cruce, torturat și umilit de oamenii pe care voia să-i ajute.

Nu-l compar pe Isus cu mine – departe de mine acest gând. N-am suferit atât de mult, sunt milioane de oameni care au o viață cu-adevărat grea. Ce spun este că, poate, visul nu mi se va îndeplini, dar voi lăsa această lume știind că am făcut tot posibilul. Și n-o să am regrete. Doar cicatrici. Și multe, multe cărți pe care le vor citi numai cei care nu cred că-s siropoasă, falsă și mincinoasă.

Dacă ești tânăr și ai un vis, nu-l pune în cutie. Începe acum să faci tot ce-ți stă în putință, ca să-l duci la îndeplinire. Va fi greu, dar la sfârșitul timpului tău îți vei da seama că va fi meritat. Respectă-i pe semenii tăi, nu te folosi de ei. Dacă ei ceva, dă înapoi altceva.

Dacă ești mai puțin tânăr, du-te și caută cutia acea. Vezi ce poți să faci ca să-ți duci la îndeplinire visul, dar nu pune deoparte familia și pe cei care depind de tine. Nu călca pe nimeni în picioare.

Dacă ești trecut de prima, a doua și chiar a treia tinerețe, copiii sunt la casa lor, ești poate singur. Acum ai timp să te dedici visului tău. Caută cutia, dar n-o ține-n brațe, deschide-o și fă tot ce poți face. Nu vei mai simți singurătatea și răceala timpului.

 

Iartă-mă că mi-am deschis sufletul așa. Până acum 4 ani, aș fi tremurat doar la gândul. Nu e că acum nu tremur. Știu că mulți vor zice că-s ridicolă și penibilă, dar îmi asum responsabilitatea acțiunilor, căci știu ce-i în sufletul meu. Și-n mod sigur nu e ură, invidie sau altă mizerie de acest gen.

 

Îți doresc să reușești în toate acțiunile tale bune, și te invit să te înscrii la concurs, și să mă citești în continuare, dacă vrei.

Iar dacă vrei să-mi urezi „aniversare fericită!” și „mult succes!”, apasă pe „like și follow” (îmi place și urmărește) la paginile mele. Sunt multe, dar las doar trei link-uri directe:

Umilă plecăciune.

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0