Un penel solitar şi-ale lui „Ipostaze”

Un penel solitar şi-ale lui „Ipostaze”

 

ciobanu gheorghe am 03Tăcerea, atît de caracteristică spaţiilor muzeale, este acum mai profundă ca oricînd, în lumea „Ipostazelor” plastice ale autoarei Minodora Ciochină, prezentă acum în ambianţa de altitudine a „Muzeului de Artă” romaşcan. E o „tăcere” generată şi de tematica dominantă a lucrărilor – peisagistică de iarnă şi grupuri florale – şi de formula lor plastică – acuarelă şi pastel – şi de voalajul sensibil ce le acoperă, ca şi de caligrafia lirică a semnatarei acestora.

„Ipostazele” expuse zăbovesc îndelung la singurătatea naturii, surprinsă mai mult în stare de hibernare şi de retragere din calea iureşului uman. Și-a risipit luxurianta ei întruchipare în spaţiul înconjurător, încît pentru noi a păstrat doar cîteva linii şi volume, prefigurate delicat în puţinul bidimensionalism al lucrărilor. „Existentul” din jur a expandat într-o „existenţă” ortogonală, alcătuită din volume care se succed, uneori simetric şi năzuind a face ordine în infinitul apropiat.

Pentru Minodora Ciochină, natură înseamnă spaţialitate, expansiune, reducerea amănuntelor şi contopirea cu orizontul. De aceea, autoarea preferă pe acel anotimp teluric, în care totul se ascunde sub nea, iar zările absorb către ele şi puţinul de linii ce mai supravieţuiesc. Și tot de aceea, populaţiile vegetale din jur se spoveduiesc nouă, parcă, despre greutatea cu care au reuşit să-şi furişeze rădăcinile lor, într-un astfel de sol.

Grupurile florale, în schimb, beneficiază de un cadru mai intim şi foarte ospitalier. O densitate de corole şi culori, care sînt atrase de o forţă neştiută, înspre un adînc al pămîntescului. Concentrismul lor spaţial, ca un rezultat ascuns al unei energii pereche cu cea de la peisaje, determină un aleatorism al formelor, al intensităţilor şi al nuanţelor, ce ar anula orice intenţie de „ikebana”, venită din afară. Aceste tensiuni retractive nu o împiedică, însă, pe artistă să dăruiască florilor ceea ce le este propriu lor: delicateţea petalelor, vibraţia lirică a culorilor lor, precum şi acel foşnet de prospeţime, emanat de către ele. Geometrismul bipolar, întîlnit la vederile largi de natură, se înlocuieşte aici cu o prefigurare relativistă, adîncindu-se prin aceasta, şi mai mult, măsura de sensibilitate a acestor fărîme de vegetal.

minodora cioachinaȘi voalajul este acum mai pronunţat, conducînd, de cîteva ori, la indecisul impresionist al volumelor şi la un tremolo discret al nuanţelor. E un efect deosebit, mai rar operabil la tematici florale, sau la structuri plastice de prim-plan. Strigătul unor ascunse confruntări vitale se ascunde sub vibrato-ul cromatic al imprecisului, într-o sensibilă îmbinare dintre realitate şi semnificaţiile acesteia.

Printre „Ipostazele” sale, autoarea a inclus şi cîteva portrete de copii. Ele se constituie, parcă, drept o reluare, însumativă acum, a celor două dinamici existenţiale de pînă acum. O simbioză de „du-te vino”, în care vectorul densificărilor intime se contopeşte cu acela al evadării. Astfel, aceste creionări delicate, redînd partea cea mai complexă a anatomiei umane, emană în spaţiul nelimitat din jur, pornite din adîncul fiinţării lor sufleteşti, revărsări acute de trăiri interioare şi de preocupări interogative. Aici, voalajul nu mai este spaţial, ci e redus doar la caligrafia unor linii, care se interferează.

Rămînînd şi noi în lumea metaforelor, am putea spune că Minodora Ciochină, prin expoziţia de faţă, ne oferă nu numai creaţii plastice, inspirate de realitate şi trecute prin meditaţie şi penel, ci şi o „ipostază” indirectă şi „autoportretistică” a propriei sale fiinţe. Un creionaj fugar al personalităţii ei, şi ca existare umană, şi ca artistă. Posesoare a unei încărcături de sensibilitate feminină, doritoare de penumbră şi de mărturisiri intime, dar şi încrezătoare într-o lume a unor splendori inaccesibile, mînuitoarea noastră de culori a luptat, fără odihnă şi cu asprimea vieţii, ca şi cu liniştea nuanţelor. Și acum, într-un răgaz scurt al bătăliilor, ne oferă această sinceră rodnicie artistică, rugîndu-ne, de la început, să o privim cu vibraţii interioare proprii şi, mai ales, în tăcere.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna ianuarie 2003

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0