Un paradis cu „Mărul” în floare

Un paradis cu „Mărul” în floare

 

ciobanu gheorghe am 03Acum, cînd revărsarea Ciclului floral al acestui an şi-a desfăşurat corolele din plin, şi poeta Emilia Țuţuianu, apartenentă, suflet şi condei, aşezării noastre muşatine, ne dăruieşte eflorescenţa unui prim buchet liric: „Flori de măr”. O autoare şi creaţia ei, care se feresc să aştepte pîrguirea acestui fruct simbolic, spre a-l oferi, apoi, omului, de la o Evă şi pînă la Beniuc şi care, din contră, preferă să se oprească acum, la frontiera dintre diafanajul floral şi rostogolirea biotică.

Volumul se remarcă dintru început a fi, mai presus de orice, o meditaţie poetizată şi, apoi, cu o perspectivă voalată, o poezie de suflet şi gînd. Autoarea zăboveşte mult, cu melancolie şi resemnare, la rostuirile dramatice ale existenţei, fără a se pierde, însă, în negura nefiinţei sau înspre chemările unui „dincolo”. Un pesimism singularic, cu rezonanţe romantice şi cu desfăşurare monologată în evantai, conferă poeziilor sale o discreţie interioară deosebită, asemănătoare cu aceea care emană din şoptirea unei „Nocturne” de Chopin.

Mai presus de orice, însă, autoarea se opreşte îndelung la starea de excepţie umană a iubirii, care nu-i este o suită de trăiri sufleteşti cu final de Goldoni, ci ea se regăseşte în ipostaza unei Mariane Alcoforado, ce priveşte, singularică, printr-o mică deschizătură a unei zidiri, carnavalul imaginar al unui atare zbor. Se simte în poezia sa nu numai o idealizare a personajului „necunoscut”, care, de regulă, în imaginaţia celuilalt se transferă într-o lume superlativă, într-un „Zburător” lipsit de atribute pămînteşti, ci în versurile de faţă însăşi înfiorarea iubirii capătă întruchipări de altitudine. E o transmutaţie între realitate şi sentiment, ce ne aminteşte de acea viziune a scriitorului şi estetului Oscar Wilde, viziune în care nu omul trăieşte conţinutul existenţei, ci aceasta din urmă îşi are configuraţia după natura unor trăiri.

Pentru autoare, iubirea e plină de omenesc, de relaţii şi reacţii fireşti, cu toată ţesătura imponderabilă şi cu prefigurarea ei pură. De aceea, poate, sensibila apropiere de sentimentul religios al adoraţiei sacre a Cerului, sau, tot aici, şi acea însumare spirituală, zămislită de ea, în urma căreia toate dăruirile sufletului uman, de la beatitudine la nupţialitate, se constituie într-o aceeaşi înfiorare. Ele sînt stări curate de extaz care, alături de acel „a fi” al lor, îşi creionează, cu aceeaşi fineţe, în perimetrul lor diafan, şi conturul sensibil al unei năzuinţe. Prin aceasta, „undeva”, există, real sau simbolic, un „el” asimptotic, proiectat în faţă la o distanţă de „fata morgana”, a cărui aureolă de miraj devine, de la o zi la alta, tot mai indescifrabilă.

emiliatutuianuPornind de la romantica denumire a volumului, surprinzi, parcă, motivaţia profundă ce a călăuzit-o pe Emilia Țuţuianu de a se opri la acest titlu. În poezia sa de iubire nu se muşcă de fel din „mărul” biblic, el fiind mereu în floare. Dacă, la vremea ei, arhaica Evă, s-ar fi aflat, împreună cu Adam, sub un astfel de pom în starea de floralitate a primăverii, atunci, poate, nu s-ar fi produs o „izgonire” şi, mai tîrziu, nu s-ar mai fi vorbit nici despre „Judecata de Apoi”, fie ea Sixtină, fie Voroneţiană.

Toate acestea conduc la o iubire monovalentă şi de frontieră, singuratică şi plină de aşteptare. Și, cum e şi firesc, între cele două „personaje” ale acestei atît de ciudate perechi s-a conturat şi o inevitabilă inegalitate, un prea mult „Parnas” pentru „ea” şi un indescifrabil „incognito” cu privire la „el”. O „metaiubire” neînţeleasă şi mereu tangentă la năzuinţă şi vis.

Creaţia poetică e în perfectă concordanţă cu aceste trăiri. Spontaneitatea firescului şi sensibilitatea feminină se degajă din fiecare vers al volumului, care, odată parcurs, răspîndeşte în jur puritatea, aproape sacră, a unei spovedanii. De aici şi naturaleţea limbajului şi folosirea acelor monologuri, cînd cu intenţie de meditaţie, cînd cu aceea de a-şi pune sieşi întrebări. Se evită orice geometrism poetic, fie el clasic, fie contemporan. Un autor feminin şi singuratic, care, la fel de singuratic şi feminin, „trăieşte” un sentiment, aflat undeva într-o imaginară apropiere.

Un „măr înflorit”, ce aşteaptă miracolul. Dar, pînă atunci, rămîne încă în floare.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna mai 2002

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0