Un muşatin în cheia sol – Mircea Ionescu

În adevăr, un muşatin fără pereche, retras în lumina cheii Sol şi solitar din pasiune – Mircea Ionescu. Învăluit brunhildic de-un cerc, dar nu „de foc”, ci din arderile sale sufleteşti, s-a simţit, întotdeauna, ca fiind singur, pe o planetă fără nume, alături de claviatura vivace a unui pian.

Un pian, pe suportul căruia rar era cîte vreo partitură, iar dacă totuşi se oferea luminii vreo una, aceasta rămînea acolo neîntoarsă, doar ca simbol. Nici cum că Mircea ar fi ştiut, pe de rost, întreaga lor grafie liniară, ci pentru el, acestea îi declanşau, de la prima lor măsură, o erupţie vulcanică de sonorităţi libere, deschise, create atunci şi de neoprit. Sonorităţi spontane şi irepetabile, emanate, dar şi evadate într-o aceeaşi clipă. Mircea Ionescu a compus, în toată viaţa sa, uneori pornind de la motivul prim şi princeps al vreunei lucrări consacrate, alteori nu. O muzică a clipei, dăruită, pe loc, spaţiului şi nu unui portativ. Sonorităţi, izvorîte, nu din scriitura a două chei, ci din coregrafia imponderabilă a mîinilor sale.

Gata mereu de zbor şi de improvizaţie, de muzica vie a genului „jazz”. De aici şi cultul său pentru Sergiu Comissiona, cu care a ţinut, aşa, de la distanţă, o legătură de-o viaţă şi cu care a purtat o impresionantă corespondenţă. Pentru Mircea, lumea muzicală a secolului trecut se reducea la o singură personalitate: Comissiona.

Într-un decembrie a lui 1991, l-am ascultat, noi cei cîţiva apropiaţi, în Biblioteca Liceului „Roman Vodă”, abordînd, desigur, ca pretext, pe cei trei intimi claviaturişti: Chopin, Rahmaninov şi Berg. Și iarăşi, tot simbolic, în faţa sa, partituri ale celor de mai sus. Dar, la fiecare, Mircea Ionescu a interpretat cîte un portativ sau două, după care, „la orizont” şi „senza fine”, cascadele de „jazz”. Un „libero” care, în realitate, îl înfăţişau, spovedanic, pe Mircea. De aici, apoi, jena, că şi-a destăinuit adîncimile sale sufleteşti. La urmă, nu a dorit, nici „bis”-uri, nici aplauze, ci doar un: „Haideţi, să plecăm”…

O a doua ipostază a pianisticii sale, izvorîtă din modestia sa bazală şi, deci, şi din neacceptarea de a fi solist într-un Concert, a făptuit acompanierea discretă, într-un Spectacol mixt. Prefera să stea „ascuns” în spatele capacului ridicat al pianului, ca după o uşă aproape închisă. În urma executării programului, se retrăgea repede în dosul cortinei, fără a se mai alătura grupului de interpreţi, spre a primi omagii repetate. Și aceasta era în perioada, din secolul trecut, a unor revărsări mari de astfel de manifestări scenice, cînd a colaborat din plin şi la altitudine artistică, cu Alexandru Hatmanu, sau Rovinel Cohn, alţi corifei ai scenelor muşatine.

Departe de cotidianul neutralizant şi de dictatura dură a banului, muzicianul, apartenent întregului Parnas al desăvîrşirilor, a trăit din plin acest miraj al Artei. Un „Mircea Ionescu” care, spre a respira, zi de zi, numai Sublimul, a evadat în lumea unui Sol şi-a unui Fa. Un Sol concordant cu „Solitarul” Mircea, alături de un Fa ce poartă gîndul spre o lume înfiorată de-acel „Farmec”, ce îl emană Prea-Frumosul.

de Gheorghe A.M. Ciobanu – text publicat în luna noiembrie 2010