Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

 

Toamna este acel anotimp pe care fie îl iubești, fie îl urăști – n-are cum să-ți fie indiferent.

Ca blogger și autor, despre toamnă scriu cel mai mult. Asta pentru că-n aceste luni în care vremea se răcește și cerul devine plumburiu, sufletul meu se întristează, corpul obosește mai ușor, iar ochii albaștri îmi dansează în lacrimi din orice motiv. Melancolia pune stăpânire pe mine, însă nu am timp să-i dau atenția pe care o merită, așa că lupt împotriva ei și asta mă istovește și mai mult.

Dar clima planetei noastre se schimbă de la an la an și niciun anotimp nu mai e cum era odată. Când eram mici – pe vremea lui Ceaușescu – iarna, temperaturile scădeau și până la -35° Celsius. Îngheța apa când o aruncai în sus, nămeții aveau și 2 metri. Ningea și viscolea săptămâni în șir. Cât vedeai cu ochii erau doar straturi de zăpadă albă, care țineau căldură pământului din noiembrie până-n martie – fără pauză. Străzile erau pline de copii care făceau oameni de zăpadă și se plimbau cu săniile.

Și ce frumos era atunci…

De când nu mai vedem așa ceva? De când nu ne mai bucurăm de zăpadă? Am devenit oameni mari – adulți cu multe griji și nenumărate responsabilități. Nu ne mai ajunge timpul și nici nu aveam starea de spirit necesară să ne oprim o clip și să privim în jur, ca să admirăm maiestuozitatea mamei natură. Acum, tot ce vedem este faptul că se blochează traficul.

Cine nu iubește toamna spune că e din cauza ploilor și a vântului rece (în primul rând), dar… de câte ori a plouat în toamna asta? Oare cerul nu plânge mai des în primăvară?

În aceste timpuri, toamna este doar o perioadă de tranziție de la cald la frig. Și totuși se-ntâmplă ceva cu noi, cu majoritatea dintre noi. Moralul oscilează și suntem epuizați mai tot timpul. Și cum să nu fim, când trebuie să ne pregătim pentru iarnă și ne muncim creierii la cum și cu ce să încălzim casele, ca să le fie bine celor pe care-i iubim și de care ne-ngrijim? Parcă și soarele se-ntristează și se-ngrijorează cu noi. Poate de aceea se ascunde după norii grei… nu-i place să-și arate jalea. Ori poate nu vrea să ne împovăreze cu suferința lui… .

La oraș e mai simplu să te acomodezi cu toamna, zic eu – din proprie experiență. Dar la țară… la țară, dacă ai pământ și roade de cules, ai multe de făcut. Și, deși nimic nu mai e cum era odată, eu tot mă-ntorc în timp la momentul acela dureros, care mi-a definit copilăria comunistă. Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” știi că mă refer la capitolul: „Nuanțe de ruginiu”.

Dacă nu ai avut ocazia, permite-mi să strecor un fragment în acest material.

 

„… Unchiul Ion ne îndeamnă să ne urcăm în căruță, dar refuzăm. Drumul era plin de gropi și șanțuri adânci ceea ce însemna că calul nu putea galopa. Noi mergeam mai repede decât el.

Mă uit la căruța culmă de sfeclă și-apoi mă uit la cal. Mi se strânge inima. «E-atât de mic comparat cu căruța. O să i se rupă oasele, asta dacă nu se face flenduri căruța», mă gândesc cu milă și cu groază.

Ieșim de pe drumul dintre tarlale plini de noroi din cap până-n picioare. Aș vrea să mă opresc acolo. Aș vrea să vină sfârșitul lumii numai să nu fiu obligată să mă urc în căruță.

Ion oprește calul și ne invită să ne urcăm cum putem peste sfeclă.

Refuz cu vehemență.

Ion se uită la tata neînțelegând ce se petrece.

Tata mă fulgeră cu privirea.

— Te implor, tată, nu mă obliga. Nu pot. Căruța-i destul de grea și fără noi. O să-l omorâm.

— Ce prostii sunt astea? intervine unchiul Ion. Ești doar un copil. Cântărești cât un fulg. În plus, n-ai cum să alergi că o luăm la galop imediat. Nu cred că ești mai rapidă decât calul. Acuși e noapte. Iosif, zice unchiul Ion uitându-se la tata, fă-o să se urce că n-am timp de mofturi.

Mă uit în jur: nu era încă noapte, dar nici zi nu era. Ideea de a rămâne singură pe câmpuri nu era încântătoare. Pe de altă parte, aveam treabă acasă și voiam să văd cum se simțea mama.

Mă urc ajutată de tata împotriva voinței mele și mă prind de marginile căruței.

Tata mă povățuiește să mă țin bine în timp ce sare-n căruță alături de unchiul Ion.

Strâng ochii și încleștez mâinile pe cele două bucăți de lemn care delimitau căruța. Erau de fapt niște scânduri puse pe lung să nu cadă sfeclele că se umpluse prea tare coșul căruței. În mintea mea, stăteam în echilibru fără să contribui la greutatea căruței.

Cu ochii închiși, murmur rugăciune după rugăciune până simt cum căruța încetinește. Am ajuns la silozuri unde trebuia să lăsăm sfeclele în teorie.

Cum se oprește căruța, sar jos fără nicio o invitație. Mă dureau toți mușchii din corp, iar mâinile îmi erau albe de la efortul ce-am depus să mă țin în echilibru. Numai că în echilibru nu eram.

Ion ghidează calul înspre cântar și pune căruța-n rând la cântărit. După circa 15 minute, tata discută cu cineva care-i spune că numai o parte din recoltă trebuia lăsată la stat, căci restul fusese adus în zilele precedente.

Nu știu cum se făceau calculele, dar fusese un an bun și pare că aveam dreptul să luăm acasă ce era peste normă.

Tata s-a bucurat, căci aveam porci de crescut, dar mie parcă-mi trecuseră un cuțit prin inimă.

Deși cam jumătate din căruță a fost golită, mie nu mi se părea că se ușurase cu mult. „Calul nu cântărește cât sfecla”, mă gândeam eu cu durere.

Unchiul Ion sare-n căruță, iar tata, fără o vorbă, mă ia-n brațe și mă urcă sus. N-am timp să protestez, căci Ion îi dă bice calului. Încep să plâng mocnit, strângând cu putere din dinți.

După câteva minute, calul încetinește. Deși am ochii închiși, știu sigur de ce. Traseul îmi era foarte cunoscut. Sar jos, deși calul nu se oprise.

Tata a încremenit. Unchiul Ion nu a văzut.

— Puteai să-ți rupi picioarele, Cristinuța. Ce-i cu tine? Să nu mai faci niciodată așa ceva.

— Lasă-mă-n pace! bolborosesc.

Căruța e oprită acum. Coboară amândoi și-l lasă pe cal să-și tragă sufletul.

Deși mi-e frică de cai, merg aproape de armăsarul maro și mă prepar. Mă uit cu durere la pielea animalului lucie de sudoare. Mușchii i se zbăteau din cauza efortului, iar inima-i bătea cu putere. La fel ca a mea.

— Gata, zice unchiul Ion, plecăm. Ridică mâna dreaptă în care avea biciul să-i dea de știre calului.

Mă pun între el și cal.

— Te rog, nu-l lovi. Îl doare, îi spun privindu-l cu ochii doldora de lacrimi.

Unchiul Ion rămâne trăsnit cu mâna-n aer. Tata, alb la față, mă ia de mână și mă trage deoparte.

Unchiul Ion înjură ca la ușa cortului.

— Iosif, ia-o din fața ochilor mei că nu știu ce fac. E smintită rău fata asta a ta. Nu e că ceilalți frați ai ei sunt mai de soi.

— Las-o, Ioane. E un copil, ce știe ea?

— Te compătimesc, zice unchiul Ion cu ciudă în timp ce biciul lovește calul cu putere.

Tresar cu putere de parcă m-ar fi lovit pe mine. Calul a făcut un salt înainte de durere. Am simțit că mor. Plângând în hohote, fug în spatele căruței și-mping cu toate forțele mele.

Am inima ruptă şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abțin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruță cu mine. Nu mă privește, știe ce simt.

— Copilă, de ce nu înțelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?

— Da, tată, știu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal? Are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!

— Vorbești prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roșii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.

— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneți calul să tragă la căruță! Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!

Şi tata oftează.

— Și noi nu muncim ca el, Cristinuța? Uită-te la tine, ești doar un copil. Ar trebui să te joci… spune tata cu voce tremurândă.

— Dar pe mine nu mă biciuiește nimeni. Și nici pe tine, tată.

— Nu. Dar nu a fost întotdeauna așa. Odată, și noi eram biciuiți. Iar câteodată nu este nevoie de un bici ca să lovești pe cineva.

Mă uit la el simțindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă și respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu, şi chiar stăpânul nemilos.

Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Așa e toamna pe drumurile de ţară.

…”

 

Așa era pe-atunci.

Când frunzele ruginii încep să cadă la pământ, eu retrăiesc, fără să vreau, toamnele țăranilor din „Epoca de aur”. De fiecare dată.

Poate-ntr-o zi voi simți altceva. Până atunci, culeg porumbul cum făceam odată, însă nu ne mai folosim de animale să-l aducem acasă. Acum totul este mecanizat. Și e mai bine, din anumite puncte de vedere. Însă fiecare lucru sau schimbare are multe puncte împotrivă, așa cum are multe în favoare – depinde de unghiul din care vrem să privim.

 

Ca de obicei, am scris cu mult drag pentru tine. Dacă ai apreciat, un „like” la pagina cărții ar fi profund apreciat. Iar dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” și ți-a plăcut, o recenzie pe Goodreads sau Google mi-ar umple inima de bucurie.

În cazul în care ești deprimat și nu știi ce să faci, pe https://retetetrupsisuflet.blogspot.com am mai multe soluții eficiente.

O toamnă senină îți doresc. Din inimă.

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0