Sala primă a „Cercului Militar” romaşcan, devenită, de acum, tradiţională în a adăposti, pe simezele ei, creaţii plastice, a fost deschisă, în aceste zile, unui grup de exponate originale, pentru noi într-o fericită premieră, alcătuit din acele împletituri din frînghii şi sfori discret colorate şi numite, în general, Macrameuri. O reîntîlnire cu mitologica „lînă de aur” a antichităţii, în ambianţa de acum, în care noi, ca nişte Argonauţi contemporani, am cunoscut, alături de întruchipările de minune ale creaţiilor, şi „mîinile de aur”, prin degetele cărora această mioritică zămislire a cunoscut măiestria. Sînt „mîinile” a trei dăltuitori de moliciune şi miraj: Gabriela Aramă, Irina Butnaru şi Constantin Aramă. O triadă binecuvîntată, care a împletit, tridimensional, o revărsare uriaşă de lînă şi tăcere, pentru care aceştia au primit, an de an, „Diplome de Excelenţă”.
Deşi materialul de lucru cuprinde în el simbolul dominant al intimităţii şi căldurii, al unei capacităţi discrete în a se mula nelimitat – sfoara -, cu toate acestea creaţiile măiestrite ce au rezultat posedă în ele acele atribute ce aparţin, de regulă, structurilor perene. Există la arte, ca o legitate intrinsecă a lor, o concordanţă caracteristică între natura mesajului şi corporalitatea purtătorului acestuia. Astfel, arhitectura şi sculptura aparţin concretului static, teatrul şi baletul, celui dinamic, pictura şi grafica, abstractului static, pe cînd literatura şi muzica, celui dinamic. Iată că, de data aceasta, armonia universală şi cristalitatea simetrică a lumii sînt redate, nu prin piatră sau bronz, ci prin imponderabila ţesătură a lînei.
„Macrameurile” de acum ascund, astfel, în ele, o serie de alăturări neobişnuite, nişte întruchipări materiale care aparţin, parcă, unei lumi în care legităţile de structurare ale existenţei sînt altele decît la noi, sînt inedite şi atrăgătoare. Astfel, prin intermediul unei substanţe gingaşe şi moi, gata să se înfioare la o cît de mică adiere de aer, este redată perfect, fără nici o abatere geometrică, atotinfinita cristalitate a lumii, acea simetrie de structură care conferă materiei stabilitate şi repaos. E o primă alăturare a statorniciei de formă cu fragilitatea de ţesătură, care aminteşte, indirect, şi de alăturările contradictorii ce sălăşluiesc în propria noastră fiinţă.
Privite, pe mai departe, îndelung, aceste „mozaicuri din lînă” mai trădează şi o altă alăturare de contrarii, care e alcătuită din absenţa oricărei perspective de adîncime, coexistentă, totuşi, cu o tridimensionalitate spaţială ce emană înspre noi. Sînt „sculpturi” care, în spatele lor, nu ascund nici o „linie de fugă”, ele posedînd doar o singură orientare în a se mişca, şi anume către privitor.
Structura textilică a materialului de creaţie ascunde în ea sentimentul unui intimism concentric, a unor reveniri la originea „mioritică” a întregului, dar, în acelaşi timp, marginea de jos este atrasă de o uriaşă gravitaţie, în vreme ce arborescenţele superioare se desfac într-un evantai evadativ. Gîndind la cele două dinamici care antrenează universul în totalitatea lui – expansiune şi retracţiunea -, dinamici care se găsesc într-un raport antitetic, se pare că şi exponatele noastre de azi cuprind în ele, simbolic şi miniaturizat, tocmai acest „metabolism” al lumii.
Pentru a implanta în creaţiile lor un potenţial estetic cît mai larg, prin care cele două tendinţe ale oricărei arte să se însumeze într-o măsură firească şi suficientă, o echilibrare între intimism şi elevaţie, autorii au apelat la o tematică diversă, pornind de la măşti primitive, zăbovind mai mult pe lîngă întruchipări de flori şi simbolizări de animale şi culminînd, metaforic, cu acele profile de potir. Prin toate acestea, discreta artă a macrameurilor reflectă în ea, ca într-o picătură limpede de rouă, întreaga simetrie a unui spaţiu covîrşitor.
Deşi ornamentală, ambientală şi decorativă, arta acestor trei mînuitori de sensibilitate emană spre noi invitaţia de a medita şi a descoperi noi dimensiuni existenţei.
Părăsind acest microunivers macramenian, adăugăm la trăirile ce le-am avut mai înainte şi impresia că formula binomică textil-cristal ascunde în ea îmbinarea înţeleaptă a sensurilor profunde din cele două mituri fundamentale ale spiritualităţii româneşti: metamorfozarea lînei „mioritice”, în desăvîrşire „manolică”.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2002
Comentarii