Terapie prin credință, la Spitalul de Psihiatrie „Sfântul Nicolae” din Roman

Preoții Bisericii „Sfântul Dimitrie – Izvorâtorul de Mir” din Roman vin săptămânal la spital pentru a vindeca, prin rugăciune, sufletele bolnavilor.

 

 

Dincolo de zidurile Spitalului de Psihiatrie „Sfântul Nicolae” din Roman își duc crucea neputinței oameni învinși de poverile vieții. Un loc marcat de neliniște, tristețe și deznădejde, în care nimeni nu-și dorește să ajungă și pe lângă care trecem, de fiecare dată, cu inima strânsă. Un loc unde medici cu drag de profesie încearcă, prin metode și terapii, să îndepărteze, chiar pentru scurtă vreme, fantasmele chinuitoare ale unor oameni pe care boala i-a „mușcat” fără să țină seama de vârstă, de condiție socială și, mai ales, de idealuri. Un adevărat puzzle în care știința își dă mâna cu credința, pentru binele bolnavilor.

 

„Am descoperit o altfel de preoție”

 

Preoții de la Biserica „Sfântul Dimitrie – Izvorâtorul de Mir” din Roman au primit o misiune dificilă. Din 2011, vin săptămânal la spital pentru a face terapie prin credință cu bolnavii. Marți, a venit rândul părintelui Iancu să meargă la Paraclisul spitalului. Nu înainte de a alcătui mental, pe drumul până la spital, un „plan de lucru”. „Această experiență m-a făcut să descopăr o altfel de preoție. Mi-am dat seama că, uneori, nu facem eforturi îndeajuns de multe pentru a prețui sănătatea și normalitatea”, spune părintele Liviu Iancu, de la Biserica „Sfântul Dimitrie” din Roman.

Imprevizibilul este o constantă a fiecărei zile, așa încât preotul Liviu Iancu este pregătit pentru orice situație. „Merg la spital cu emoție. Pentru fiecare întâlnire cu bolnavii trebuie să mă pregătesc în mod special. Să fiu atent cu ei, să-i mângâi cu vorbele, să le răspund la întrebările pe care mi le adresează. Nicio întâlnire nu seamă cu precedentele”, mărturisește părintele Iancu.

După 30 de ani de preoție, acesta recunoaște că mai are multe de învățat. „De fiecare dată, bolnavii mă întreabă: «Eu cât mai stau aici?». De multe ori, le spuneam: «O să pleci în curând!», deși știam că nu este așa. Mi-am dat seama că nu procedez corect, că nu trebuie să persist în a le făuri speranțe. Adevărul câștigă și riscam să-și piardă încrederea în mine”, spune părintele Iancu.

 

Bucuria și speranța bolnavilor, efectul rugăciunilor

 

Capela este integrată în spital. Bolnavii vin îmbrăcați în pijamale și halate, ceea ce îi face să se simtă bine. „Încep prin a-i așeza pe bolnavi în băncuțe. Fiind dimineață, vin la slujbă liniștiți. Ba, chiar, merg să-l aducă și pe colegul de pat. Cei neputincioși sunt aduși și ei la slujbă, de mână, cu grijă. Se închină așa cum au învățat acasă, vin cu paharul de unică folosință să le dau aghiazmă, iau anafură, vin să-i ung cu Mir. Îmi cer cruciulițe, bomboane și de fiecare dată trebuie să vin pregătit”, spune părintele Iancu.

Slujbele de la Paraclisul spitalui sunt, adeseori, întrerupte. „Îmi pun, uneori, întrebări spectaculoase: «Părinte, unde este mai frumos decât în biserică?». Până să le răspund, intervine un alt bolnav: «Cred că în Rai»”, povestește părintele Iancu.

Preoții și-au adaptat slujba după comportamentul bolnavilor. „Am convenit cu părintele Strat să venim unul într-o săptămână și celălalt în următoarea. În felul acesta, nu se plictisesc de omul din fața lor. Eu sunt mai în vârstă, părintele Strat – mai tânăr. Când observ că își pierd răbdarea la slujbă, îi pun să-mi vorbească despre familie, despre părinți. Sunt cazuri tulburătoare de viață, despre care îmi povestesc plângând. Tineri de 18 ani, dar și adulți care au trăit adevărate drame în familie sau care nu au putut să depășească o greutate a vieții. Nu se plâng de condițiile din spital, pentru că au tot ce le trebuie, dar cea mai mare dorință a lor este să meargă acasă. În preajma sărbătorilor de iarnă, am adus corul bisericii la capela spitalului, pentru a le oferi un program de colinde. Au ascultat colindele într-o liniște desăvârșită, iar la sfârșit ne-au mulțumit că le-am adus bucuria în suflete. Au retrăit fragmente de viață când petreceau sărbătorile în familie. Mă întorc abătut de la fiecare întâlnire”, spune părintele Iancu.

Taina Spovedaniei, făcută individual, este o mare provocare pentru părintele Iancu: „De la momente de luciditate, trec la visare, chiar la acuzații față de persoane reale sau imaginare. Inventează niște păcate pe care ar fi imposibil să le facă fiind internați în spital”.

Părintele Iancu nu poate face o slujbă după Tipic, dar rugăciunile speciale pe care le face își produc efectul. „După fiecare înâlnire, văd bucuria și licărirea speranței în ochii lor”, spune părintele Iancu.


COMENTARII

WORDPRESS: 0