Tăceri de corole şi şoapte de rugă

Tăceri de corole şi şoapte de rugă

 

ciobanu gheorghe am 03O „Domniţă” a penelului muşatin, rămasă credincioasă „blazonului stilistic” căruia îi aparţine şi care, în aceste zile, ne-a oprit din nou, cu modestie, dar şi cu o personalitate bine conturată, în faţa creaţilor sale: Elena Antohi. Aceste zile, în care „domeniul” ei dăscălesc – Școala Generală nr. 1 „Vasile Alecsandri” – a zăbovit festiv la ziua în care, cu 169 de ani în urmă, clopoţelul recreaţiilor copilăriei i-a sunat pentru prima oară. În felul acesta, Expoziţia artistei s-a alăturat la bucuria colectivă a unui „azi”, ce a ţinut să-şi aducă lîngă el şi aurul împlinirilor lui „ieri”, ca şi argintul speranţei în „mîine”.

Autoarea ne-a dăruit un „precum în cer” iconografic, ca şi un „aşa şi pe pămînt” clorofilianic, un distih plastic, în care sînt prezente trei modele de spaţialitate. Impresionează mult delimitarea subtilă, ce repartizează, „in rem”, registrele cromatice folosite, răspunzîndu-se astfel, la cerinţa duală a trăirilor noastre: cînd profunzime sacrală, cînd eflorescenţe de gînd.

Icoanele emană, în primul rînd, aura sfîntă a creştinismului, surprins la vremea apariţiei sale biblice şi a primelor sale jertfe. Aici, penelul său se opreşte, uneori aproape bizantinic, la portretele-simbol principale, iar alteori, aproape renascentist, la secvenţele ce reîmprospătează pătimirile lui Hristos.

sc1ExpoE de remarcat tocmai acest „aproape” mînuit specific de către pictor, care vine să întîmpine năzuinţa autoarei de a nu însuma unui anumit „istorism”, ci de a da contur viziunii sale estetice proprii. O viziune în care cerescul nu este departe de zbaterile pămînteşti, iar între întruchipările fireşti ale acestor icoane, o emanaţie de omenesc se apropie de tainele lumii divine. De aici, poate, şi motivaţia ce explică „geometria” spaţiului cu care plasticiana operează în lucrările apartenente la această categorie.

Pentru artist, perspectiva este duală, ea manifestîndu-se, în general, în interiorul unui con optic, ce-şi are baza pe lucrare şi care se adună, apoi, pe retină, în contextul unui aşa numit „bizantinism”. În alte lucrări, efectul de „fugă” e invers, e clasic, e înspre orizontul care se îndepărtează. Ar putea fi, astfel, o prefigurare a unei alte forme, estetice, de ecumenism creştin. Natura este redată polarizat, sub două aspecte: cauză şi efect, geneză şi plenitudine, atomul floral şi universul vegetal. Dominante, în expoziţie, sînt corolele şi culorile, amîndouă în prim-plan şi tot amîndouă într-un dialog continuu cu sensibilitatea noastră. Și în venirea lor înspre noi, se simte ca şi cum au stat, parcă, după o „cortină” imaginară, în spatele căreia „penelul regizoral” al autoarei le-a ordonat în simetrie de grup şi armonii de culoare, le-a învăluit în farmecul unui „a fost odată, ca niciodată”, le-a furişat secretul de limbaj în vederea unor şoptiri diafane cu sufletul nostru şi, apoi, cu multă răbdare, le-a descoperit şi ni le-a dăruit retinei noastre.

sc1Expo1De aceea, poate, simţim în faţa lor acel sentiment liniştitor că, în sfîrşit, după zile şi zile de zbateri cu viaţa, ne-am retras într-o lume a concordanţelor cu împrejurul de lîngă noi. Apartenenţa reciprocă dintre ele şi noi ierarhizează, astfel, pentru cîteva momente, nivelele de trăire umană, existenţa umană, existenţa intimă a fiinţării devansînd, sensibil şi în tăcere, esenţa estetică a acesteia. După bidimensionalismul grupelor florale, spaţialitatea se face din nou simţită, prin cele cîteva pînze peisagistice. Sînt fărîme spontane de natură, la care coregrafia petalelor de adineaori este, acum, absentă. Deşi animalierul şi umanul lipsesc, direct sau indirect, cu toate acestea peisajele prezentate chemă la mişcare şi viaţă, la plecări şi întoarceri, la rămînere şi statornicii. Starea de intimism şi de singurătate pe care am trăit-o, cu cîteva clipe în urmă, în preajma revărsărilor de flori, se schimbă, de data aceasta, în sete de drumuri, la capătul cărora cu toţii să fim împreună.

Culorile de adineaori, independente şi doritoare de vorbă, aici s-au pulverizat şi s-au răspîndit pe suprafeţe mai mari, făcînd loc unui creionaj complex, întrepătruns de deschideri spre părţi. Ne întîlnim aici cu o lume fără nume, pe care ne-o imaginăm ca fiind fie părăsită de nişte fiinţe ciudate ce nu iubesc clorofila, fie că se aşteaptă ca, în curînd, într-o apropiată auroră, să se populeze cu nişte vieţuitoare apropiate de vegetal, sau fie că ea este deja locuită, de mult, cu fiinţe de basm, imponderabile şi transparente, al căror metabolism se înfiripă din lumină şi flori.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2001

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0