„Suita muşatină pentru… retină şi ieri”

„Suita muşatină pentru… retină şi ieri”

Primii paşi ai „Odei Bucuriei”
Poezia credinţei şi credinţa întru poezie
„Doamna brună din… roman”

 

ciobanu gheorghe am 03Prin editarea volumului documentaro-ilustrativ: „Ținutul Roman în iconografia vremii”, autorul acestuia, scriitorul şi istoriograful Silviu N. Dragomir, îşi amplifică şi mai mult apartenenţa sa existenţială la această aşezare muşatină, trecînd dincolo de limitele statistice ale unui registru de Stare civilă şi însumîndu-se printre istoricii pasionaţi ai acestui oraş. Un compendiu de esenţă, manufacturier ca tiraj, pe care, apoi, Primăria Municipiului Roman îl editează într-o formulă excepţională, dăruindu-i, parcă, prin aceasta, o „încununare domnească”, de gînd şi nu de spadă, asemeni personajului statuar voievodal din centrul administrativ al oraşului. Un Album „Et in Arcadia ego”, pe care, răsfoindu-l cu suflet şi pentru suflet, îl vei da imediat, pentru aşa ceva, „romaşcanului” de lîngă tine, spunîndu-i imperativul clasic al unui alt timp istoric: „Vedi… Roman, e poi… rividerla”.

Autorul se afirmă, în primul rînd, ca fiind o „retină” atentă şi realistă, în faţa unor vîrste ale Romanului, trăite de urbe mai ales în prima jumătate a secolului trecut. E o retină deosebită, aparţinînd artei fotografice, care se pare că, din toate strădaniile omului de a stăvili devenirea lumii, aceasta are reuşita cea mai mare. „Bromura de argint”, împreună cu urmaşele ei, s-au dovedit a fi barajul care, cu toată „modestia” sa structurală, s-a impus în a fi stăvilarul universal, în calea celor mai rostogolitoare fărîme de univers: fotonii. Și Silviu Dragomir, preţuind aceste „molecule de eternitate”, dar şi iubind nespus de mult „ograda” copilăriei sale, le-a pus alături, după o determinantă a locului, şi a „rezidit”, istoric, dar şi „sentimental”, ca pe un „descălecat” imagistic, o fărîmă „De Neamul… Romaşcanilor”. De la Episcopie şi pînă la Sinagogi, sau de la Prefectura Veche şi pînă la „dughenele” mărunte de pe Strada Mare, se resimte simbioza profundă a stărilor noastre sufleteşti, la autor, trăite înainte de tipărire, iar la noi, după răsfoirea lor.

Tinutul Roman 02Semnatarul acestui Album a urmărit esenţializat o anumită succesiune a grupelor fotografice şi cartografice, arătîndu-se, prin aceasta, că în aleatorismul urban al oricărei aşezări umane se pot delimita tectonic diferite straturi funcţionale şi de apartenenţă. Acum ele sînt difuzate şi interferate liber, ceea ce duce la plăsmuirea unui „farmec” de teren a acelor „note personale”, reluate apoi de autor şi înşiruite pe grupe „teoretice” şi omogene.

De remarcat, apoi, şi separarea, de către autor, din grupajele bogate care se raportează la un acelaşi subiect, numai pe acelea, puţine la număr, ce redau densificat şi suficient, o anumită tematică. De aici acea admirabilă peregrinare a cuprinsului lucrării, care, prin aceasta, răspunde perfect cerinţei principale a unui album ilustrativ: „non multa, sed multum”.

Dragomir, fiind şi un recunoscut condeier, afirmat în domenii variate şi inedite, alătură la fiecare reproducere cîte un text ilustrativ, dar şi împletit cu un mic, uneori şi liric, comentariu. Albumul domină, pînă la urmă, vizualic, îmbogăţind suita „ilustratelor poştale” cu cîteva hărţi ale timpului, cu imaginea unor personalităţi ale unui aceluiaşi „odinioară” şi oprindu-se la acel „Hrisov muşatin”, semnat aici, cu peste şase secole în urmă, de către Domnitorul Roman. Deşi hotărît a aparţine unui „odinioară” istoric, volumul zăboveşte, de cîteva ori, şi la unele secvenţe din fiinţarea recentă a oraşului, fie că e vorba de „Hotelul Roman”, fie că aminteşte şi ilustrativ, dar şi critic, de „Monumentul eroilor sovietici”, astăzi demolat.

Condeiul, mult personal, al lui Dragomir, îşi rezervă şi cîteva pagini nealbumice, pline cînd de entuziasm, cînd de „of”-uri critice, dar bazate, în ambele cazuri, pe o impresionantă documentare, pagini care, pentru cititori, au şi o încărcătură de informare, dar şi de inedit.

Sînt, astfel, unele popasuri, la economia de odinioară, la destinul a două principale comunităţi – armeană şi evreiască – la „Divizia de Fier” a oraşului de altădată, la unele personalităţi culturale ale aşezării, sau acel „duo” publicistic, ce tratează „mişcarea masonică” şi aici, la noi, în aşezarea străveche dintre Moldova şi Siret. Sînt pagini care, parcurgîndu-le, ne fac să uităm că, de altfel, am început să răsfoim, pe îndelete, un album ilustrativ. E, de altfel, trăsătura caracteristică a autorului, preocupat mereu să ne arate, dar să şi ne spună, lucruri deosebite, cu care nu ne întîlnim în fiecare zi şi despre care nu vorbim, oricînd, cu oricine.

Prin aceasta, „Ținutul Romanului”, consultat cu grijă şi aprofundat cu interes, pagină cu pagină şi capitol cu capitol, ne lasă impresia că ne aflăm prin sălile unui Muzeu, organizat inteligent şi cu sensibilitate. Nu e o plimbare, ci un ritual, nu e o trecere de pe o stradă pe alta, ci un pelerinaj, mereu de primă oară.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2004

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0