Articol publicat în data de: vin, 05 Aug 2016




„Și-n… Roman, Fanfara cînta”

 

ciobanu gheorghe am 03Oricare aşezare umană mai intimă îşi are, în tradiţia sa istorică, un grup de personaje deosebite care, prin măiestrie creatoare şi pasiune în a se dărui comunităţii, sînt, dar mai ales, rămîn în amintirea tuturora, ca nişte simboluri nemuritoare ale vieţii ei materiale sau de cultură. Astfel şi muşatina noastră Urbe îşi are Olimpul ei cu astfel de „eroi”, fie pentru domenii mai restrînse, fie apartenenţi vieţii de zi cu zi a oraşului.

Astăzi ne vom opri la un atare romaşcan care, în perioada postbelică, însumat în neutralitatea hainei militare, a fost trubadurul, întru muzica de fanfară, Ioan Guţu. De la „Sărbători naţionale” şi pînă la „ultime drumuri funebre”, formaţia de alămuri a „Generalului Guţu” – ca să folosim şi noi apelativul prietenos cu care cei din apropierea lui îl mîngîiau – era prezentă întotdeauna, cu un repertoriu pe care sensibilitatea sa creatoare îl înnoia mereu.

Pornit, în lume, din Ismailul lui 1911, a cunoscut, de copil, „viaţa sub baghetă” a universului militar, ca şi „bagheta unei vieţi” dedicată muzicii, absolvind o „Școală cu epoleţi” de acest profil. A urmat, apoi, suita unor ani, zbuciumaţi, la început, de campania dură a războiului şi încărcaţi, apoi, cu partituri, avînd în „subordine sonoră” Fanfare şi militare şi civile, de la aceea a unei Unităţi de Vînători de Munte şi pînă la cea a Uzinei romaşcane de Țevi.

Dirijorul Ioan Guţu a mînuit cu suflet, o viaţă întreagă, şi bagheta, şi interpretarea la „suflători”, ca şi condeiul zămislitor de noi adaptări, sau de creaţii pentru fanfară. Avînd la îndemînă, uneori, un grup spontan şi civil, din care mulţi executanţi nu erau notişti, efortul său a fost, întotdeauna, deosebit de mare, în raport cu acei dirijori ce îşi aveau, ca interpreţi, şi profesionişti, şi mereu aceiaşi.

Mînuitor de baghetă, aşa s-a făcut cunoscut şi s-a afirmat în oraşul nostru. Și, în această ipostază, a mînuit, o viaţă întreagă, un program grav, plin de solemnitate, dar şi aducător al unei atmosfere dominante, pătrunzătoare, aşa cum e caracteristica acestui gen muzical. Dirijatul de fanfară, spre deosebire de cel orchestral sau coral, este uneori „din mers”, ceea ce îl determină pe dirijor să meargă în faţă, cu spatele la grup şi cu bagheta ridicată mult în aer, formulă pe care Guţu o preţuia mult şi o desfăşura admirabil.

O îmbinare gravă de sonoritate şi vizual, datorită căreia ascultătorii trăiau, cu înfiorare, această evadare din cotidian. Cînd nu era „pe viu”, muzicianul nostru se aşeza la masa cu partituri, sau se însuma în „regula numărul unu” a mînuitorilor de instrumente: exersări continue. Prefera mult clarinetul, oboiul, saxofonul, acordeonul şi pianul, la primele fiind neîntrecut în a executa, în andante şi cu note lungi, succesiuni tremolate de suflet. Erau pasajele cele mai preferate, dar şi cele mai realizate de către el. Părea a fi o compensare, parcă, în intimitatea vieţii sale, la exploziile de forţe şi de cadenţare, ce îi erau cerute de sărbătorescul stradal al fanfarei.

De aici îl descifrăm şi mai profund, oprindu-ne la năzuinţa sa de a apropia muzica alămurilor de aceea a corzilor, sau de a metamorfoza formele specifice primeia – marşuri, jocuri populare – în cele caracteristice pentru cea din urmă – uverturi, suite, sau lucrări vocale scenice.

Și, astfel, prin aceasta, ne apropiem de Guţu – compozitorul. E o faţetă mai puţin cunoscută de către marele public. Preferinţa îi era spre adaptări diverse şi creaţii proprii, nu numai pentru fanfară, ci şi cu instrumente solistice de suflet, această monoinstrumentalitate ţinîndu-l departe de edificiile armonice sau de împletiri polifonice. De multe ori, compunea lucrări vocale, folclorice sau culte, cu acompaniament de suflători, sau a fost atras în a scrie, în reducţie orchestrală, şi cîteva operete. Visa şi dorea mult să compună sonate, iar, în ultima vreme, chiar o simfonie, toate avînd desfăşurări largi, pline de spectaculozitate şi de geometrism. Dacă nu ar fi fost, în viaţa sa, fanfara, ar fi evoluat pe linia compozitorilor din şcoala germană.

Dar aşa, i s-a dedicat acesteia, scriind, pentru fiecare gen de suflători, partituri proprii sau prelucrate: marşuri, valsuri şi numeroase suite, din care cea mai cunoscută este aceea numită „Trandafirii roşii”, sau adaptarea pentru fanfară a uverturii la opera „Bărbierul din Sevilla”, de Rossini.

Prezent la toate manifestările festive de masă ale Romanului, muzicianul Ioan Guţu a fost permanent răsplătit, nu numai cu entuziasmul, în aer liber, al ascultătorilor, ci şi prin numeroasele distincţii onorifice, regale sau republicane, ce i s-au acordat. Iar acum se alătură şi dorinţa noastră de a-i dăltui numele, în bronzul peren al istoriei muzicale a oraşului nostru, atît de bogată în baghete, arcuşuri şi claviaturi, toate fără pereche.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna ianuarie 2006

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close