„Se nasc… şi la Roman Maeştri”

„Se nasc… şi la Roman Maeştri”

 

ciobanu gheorghe am 03Un alt copil al urbei noastre muşatine a bătut, cu competenţă, la porţile de afirmare ale mai multor orizonturi, pentru ca, pînă la urmă, să se dăruiască întrutotul şi la superlativ, la o vîrstă plină de adolescenţă, multisecularei arte a iconografiei bizantine: Ovidiu Cărpuşor. Fără a renunţa la preocupările sale creative anterioare – poezie, caricatură, informatică sau sportivitate de performanţă – tînărul nostru artist s-a impus, plenar şi categoric, naţional şi peste hotare, în sacralitatea unor pensulări care adună, în vibraţia lor sensibilă, înţelepciunea a unui prea-trecut, cu neîmpăcarea unui prea-prezent. De aceea, harul recunoscut al artei sale se constituie în a fi de o bivalenţă inedită, stilul său întrupînd la un loc, asemeni unui Ianus al atelierului, viziunile, distanţate secular, ale lui odinioară şi acum.

Iconografia lui Cărpuşor este profund creştină, emanînd din ea acel „Credo” metafizic, dăruit, prin limbajul unor metafore plastice, tuturor doritorilor de mîntuire şi elevaţie spirituală, independent de multiplele apartenenţe ale acestora, la viaţa socială. Personajul unic al fiecărei lucrări trădează un univers interior al unui dincolo, năzuit, dar nu descifrabil, o lume metacotidiană şi transcedentală, concentrată în adîncimea unor ochi care, pentru noi, par doar că ne privesc. De preţuit perfectul echilibru dintre carnalitate şi asceză, dintre anatomia firavă a unor degete lungi şi elocvenţa lor centrifugă, răspîndind în jur cea mai bogată revărsare de sensuri, cu atît mai penetrantă, cu cît aureola ce emană optic din întruchiparea capitală a personajului e, în schimb, mai restrînsă.

Îmbrăcămintea redată este festivă, solemnă, ritualică, alăturîndu-se concordant nu atît părţii corporale a persoanei sfinte, cît adîncimilor ei spirituale, bogate în trăire şi gînd. Revărsări geometrice de suprafeţe şi forme, toate apartenente unui spectru cromatic impresionant de divers şi toate creionate în perimetre mărunte, conduc la senzaţia bidimensională a transparenţelor unui vitraliu. Ne găsim în faţa unei piramide vestimentare sărbătoreşti, spre a se putea astfel preţui, cromatic şi formal, colonadele de nobleţe şi de înţelepciune interioară ale personajului redat.

Se remarcă, de asemenea, dominanta verticalică a întregului, această simbolistică a unei continue elevaţii, pornită de la teluricul scînteietor al vestimentaţiei şi trecută, tectonic, la templul de gîndire al capului, la adîncimea universalică a ochilor, reţinută, apoi, de către superlativul de sacralitate al nimbului şi revărsată, în final, în eternitatea pură a fondului auriu. E un fundal însumativ, în omogenitatea căruia autorul topeşte orice încercare de adîncime, orice îndepărtare de acel liman la care, de o parte şi de alta, se află în dialog preasfîntul icoanei şi preapămîntescul credincios. Un fundal în infinitul căruia diversitatea cromatică a lumii materiale s-a transfigurat în monovalenţa pancosmică a purităţii spirituale.

icoana ovidiu costel carpusor 02Stăpîn pe estetica iconografiei creştin-bizantine, penelul tînăr al pictorului mînuieşte de minune şi acea trăsătură fundamentală a acestui gen plastic: problema dimensiunii – adîncime / prim-plan / venire spre privitor. Aici se cultivă o anti-perspectivă, o revărsare intimă a reprezentării portretisticii înspre credincios. Un „vino” omenesc, în locul unui „du-te” geometric, o contopire a sacrului cu pămîntescul, o desfiinţare discretă a distanţei ce le separă, înfăptuită prin gestul suprem de sărutare a icoanei, de înlocuire a dimensiunilor cotidiene cu infinitul.

Nota de profundă originalitate a iconografiei lui Cărpuşor este, însă, aceea a folosirii, ca suport material, a lemnului vechi, sau învechit. E o modalitate de lucru ce poartă în ea nu numai parfumul unui „ieri”, ci şi o constelaţie întreagă de semnificaţii. Folosindu-se de un astfel de „ecran-frontieră”, credincioşii se reîntorc, tendenţial, spre un „ab initio” pur, unde aceştia concordă cel mai mult cu esenţa sacră a credinţei şi de unde, apoi, să revină, prin paşii trecuţi ai rugăciunii şi la fel de imaculaţi sufleteşte, înspre prezentul unui „acum”. Statornicia de stil, existentă în arhitectura bisericească, în fresca bidimensională şi în psalmodierea bizantină, se întregeşte acum şi cu folosirea, în iconografie, a unui suport material „arhaic”.

Ovidiu Cărpuşor, un „zugrav” prea tînăr, în acest prea străvechi meşteşug. De admirat eroismul său de a se fi retras în acel „cerc brunhildic” al iconografiei bizantine, într-un timp dominat de o „ars aperta” a ineditului. De preţuit, apoi, curajul său în a topi, prin creaţia sa, nu numai în evadările în spaţiu ale perspectivei, ci şi rostogolirile în timp ale devenirii.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna februarie 2002

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0