Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!
Sfinţiile Voastre, dragi fraţi şi surori, dragi cinstitori ai Învierii Domnului,
Cu acest text din ritualul celebrării Liturghiei catolice, mă bucur să vă pot transmite şi încredinţa un gând de mare bucurie şi de trăire în speranţă pentru marea sărbătoare a întregii creştinătăţi: Paştele.
Celebrând an de an misterul Învierii Domnului, participăm la cel mai mare adevăr al credinţei noastre care a însoţit Biserica şi a însufleţit-o din momentul petrecut în Ierusalim, când Fiul lui Dumnezeu după ce a suferit şi a murit pe cruce, cu puterea sa divină a învins moartea şi păcatul şi a ieşit biruitor din mormânt. A confirmat că viaţa e mai tare decât moartea şi că destinul creştinului este adevărata speranţă a victoriei şi a învierii.
Evangheliştii şi apostolul Paul ne vorbesc despre drumul lui Isus spre Ierusalim, unde avea să pătimească şi să moară ca apoi să învie după cum a prezis, confirmând în noi convingerea că acest har şi mister are drept scop asigurarea că şi noi, urmându-l pe Cristos mort şi înviat, vom ajunge la aceeaşi înviere şi împreună cu el în aceeaşi slavă.
Adevărul fundamental al credinţei noastre a fost şi rămâne misterul morţii şi învierii Domnului, garanţie a mântuirii şi fericirii noastre veşnice.
De fapt, acest adevăr a fost anunţat încă din Vechiul Testament, este prezent în evanghelii şi în scrisorile apostolului Paul, ca şi în toate celelalte scrieri din Noul Testament, în întreaga tradiţie a Bisericii primare. Marele mister al vieţii, morţii şi învierii apare în realitatea vieţii omului prin atâtea indicii şi semne, care ne asigură ori sugerează misterul victoriei vieţii asupra morţii.
Este vrednic de notat gândul sfântului Clement Romanul care pune în evidenţă această minunată constatare a faptului învierii Domnului simbolizat în atâtea momente care se întâlnesc în natură: „Considerăm şi vedem, dragii mei, cum Dumnezeu ne arată exemple multiple ale viitoarei noastre învieri, despre care ne-a oferit un prim dar în Isus Cristos, înviindu-l din morţi. Observăm, preaiubiţilor, învierea care se întâmplă în realitatea timpului. Ziua şi noaptea ne demonstrează o adevărată înviere; ne culcăm noaptea şi ne trezim dimineaţa; ziua trece şi noaptea apare. Să luăm exemplu de la natură, de la roadele pământului cum sămânţa ca să aducă roade trebuie să moară. Iese semănătorul şi aruncă seminţele uscate, goale, care, intrând în pământul umed, încet, încet se deschid, se transformă şi ies la suprafaţă. Providenţa divină însă le face moi, deşi pentru ochi erau uscate şi moarte, şi le face să învie rodnice, cu multe roade”.
Toate aceste exemple corespund cuvintelor din Evanghelia după sfântul Matei care vorbesc de misterul morţii şi învierii Domnului la care făcea referinţă Isus, adresându-se pelerinilor veniţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui ebraic: „Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24).
Cuvintele fac parte din descoperirea pe care o făcuse Isus de mai multe ori ucenicilor săi. Prin ele dorea să le amintească tuturor ceea ce avea să se întâmple cu el când va fi prins, condamnat şi răstignit pe cruce; adică va fi aşezat în pământ, în mormânt, de unde, ca bobul de grâu, va răsări înviind din moarte şi va aduce roade multe.
Comentând acest episod din viaţa lui Isus ajuns la Ierusalim pentru a duce la împlinire planul lui Dumnezeu, un vestit predicator şi comentator al textelor sfinte, Ernest Ezeogu, spunea: „Vedem în Evanghelia după sfântul Ioan că în mijlocul mulţimilor care au venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor se aflau şi câţiva greci. Nu le-a trebuit mult acestor greci să vadă că nu toate mergeau bine la Ierusalim. Astfel s-au hotărât să meargă şi să îl vadă pe Isus. De ce au dorit oare să îl vadă? Deşi Ioan a spiritualizat oarecum relatarea, dând astfel impresia că ei au venit pentru a căuta să fie primiţi în «trupul» lui Cristos (In 12,32), este mai probabil ca ei să fi venit pentru a-l avertiza pe Isus cu privire la gravitatea pericolului care îl înconjoară şi a-i sugera să plece cu ei în Grecia, pământul libertăţii. Răspunsul pe care l-a dat Isus la cererea lor arată că era vorba într-adevăr despre moartea lui iminentă şi că el a ales să rămână şi să o înfrunte în loc să caute un mod de a scăpa”.
Este cunoscut faptul că de multe ori în trecut fariseii şi mai marii poporului plănuiseră să îl prindă, dar Isus a scăpat întotdeauna din mâinile lor deoarece „nu venise încă ceasul lui” (In 7,30; 8,20). Acum însă a venit ceasul său. „A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului… Dar ce să zic, «Tată, scapă-mă de ceasul acesta?» Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta” (In 12,23.27). Isus foloseşte parabola bobului de grâu pentru a explica faptul că, fugind de moarte atunci când vine ceasul, nu facem decât să ne limităm viaţa şi misiunea („rămâne singur”), în timp ce, dăruindu-ne pe noi înşine până la moarte atunci când vine ceasul, o sporim („aduce mult rod”). Astfel, Isus refuză în mod categoric să caute orice ajutor, uman sau divin, pentru a-şi prelungi viaţa pe pământ dincolo de voinţa Tatălui său.
Acest exemplu puternic, oferit de Isus şi prezentat de evanghelistul Ioan, avea menirea de a le arăta tuturor că doar prin supunerea lui Isus la o moarte nemeritată ei beneficiază de credinţă şi mântuire, reamintindu-le mai ales ucenicilor că trebuie să meargă pe urmele lui până la moarte. „Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu” (In 12,25-26). Ştim că Isus după patima şi moartea sa înviind a ajuns în glorie. Însă pentru a ajunge acolo a trebuit să treacă prin porţile morţii în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Celebrarea morţii şi învierii lui Cristos este pentru noi toţi o sfântă şi fericită ocazie de a cunoaşte planul Părintelui ceresc, dar şi voinţa de ascultare a Fiului său faţă de el şi, în acelaşi timp, de iubire totală faţă de omul greşitor. Pentru a desăvârşi acest proiect divin el nu a ales să fugă de această misiune, să evite acest drum al jertfei şi al iubirii, ci s-a prezentat pentru a îmbrăţişa crucea şi a accepta moartea fără de care viaţa nu ar fi triumfat şi învierea nu ar fi urmat.
Sfinţiile Voastre, dragi şi iubiţi credincioşi,
Numai celebrând cu credinţă adevărul morţii şi învierii lui Isus retrăim marea speranţă că prin moartea şi învierea lui vom putea prinde şi noi mai mult curaj în a-l urma şi, suferind şi noi împreună cu el, vom beneficia de aceleaşi roade şi de aceeaşi înviere fericită. Atunci când vom săvârşi cu mult entuziasm marea şi dumnezeiasca Liturghie chiar în noaptea Învierii, vom proclama cu îndreptăţită bucurie, împreună cu toţi cei care cred în înviere, cu toţi fraţii noştri din Apus şi Răsărit: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni în slavă!”
Tuturor un salut frăţesc şi părintesc şi o sfântă dorinţă din partea mea, a episcopului auxiliar Aurel şi a colaboratorilor: Sărbători fericite!
Cristos a înviat, aleluia!
Adevărat că a înviat, aleluia, aleluia!
Petru Gherghel,
Episcop de Iaşi
Scrisoare pastorală de Paşti 2017
Comentarii