Articol publicat în data de: vin, 30 Sep 2016



„Roman-Vodă” – „La răscruce de… ani”

 

„Roman-Vodă” – „La răscruce de… ani”

ciobanu gheorghe am 03Prinos de suflet, lui „Roman-Vodă”!

A fost un timp manolic, cînd pe meleagul nostru muşatin s-a statornicit să ia fiinţă o vatră aleasă întru lumina cărţii şi luminarea minţii, un timp de la care sălaşul teluric al omenirii şi-a mai purtat drumul său, în jurul centrului solaric, de peste o sută de ori. Peste un secol şi un sfert de cînd clase cu bănci şi săli de alergătură, ore de studiu şi clopot aducător de emoţii sau bucurii, s-au constituit în templu al înţelepciunii şi cascadă a tinereţii, toate purtînd un acelaşi blazon domnesc, de „Roman-Vodă”.

Pentru cultura şi tezaurul spiritual al poporului nostru, acest lăcaş şcolar de la confluenţa Moldovei cu Siretul a însemnat, în existenţa sa tradiţională, un izvor nesecat de minţi luminate şi cadre cu har de generaţii care, de la o promoţie la o alta, au preluat făclia aprinsă a cunoaşterii umane, aducînd-o pînă la noi, asemeni unei ştafete olimpice.

Existenţa lui „Roman-Vodă”, nominativă şi arhitecturală, cuprinde în ea o multitudine de sensuri, de potenţe hermeneutice, care s-au constituit în timp, deceniu cu deceniu, şi s-au aşezat, tectonic, la temelia acestuia, asemeni unei legende, devenită, apoi, mit. Sînt semnificaţii profunde, ale căror conţinut a însoţit şi învăluie, pe mai departe, drept o aură sacră, repetatele generaţii de pelerini, ce au trecut, ca elevi, pe sub sigla acestei şcoli.

Cel dintîi înţeles rămîne a fi acel pornit de la numele de „Roman-Vodă” ce-l poartă, un nume voievodal, care ascunde în el simbolul spadei, a unei spade intelectuale, ce se ridică, hotărîtă, împotriva întunericului şi a migraţiilor de primitivism, revărsate peste noi de către istorie. Serie după serie de absolvenţi au plecat, de aici, înspre şi pentru oameni, spre a dărui acestora înfiorarea creaţiei şi plenitudinea cunoaşterii, ca discipoli ai lui Prometeu şi urmaşi ai lui Danko. Un „Roman-Vodă” apoi care, ctitorit în secolul nouăsprezece, a strălucit pe tot parcursul celui următor, spre a-şi sărbători acum fiinţa sa cu o aceeaşi tinereţe de basm, la începutul unui nou veac. E şi un simbol, dar şi certitudine a perenităţii sale strămoşeşti, ca o confirmare că efigiile de mare altitudine nu-şi mai au crepuscul.

roman-voda

 

În Cetatea de înţelepciune cu numele muşatin de mai sus se pătrunde prin portalul de la intrare, festiv şi unic, clasic şi solemn, prin care se părăseşte, ca într-un ritual, înspre universul cristalic al cunoaşterii şi al măiestriei superioare de a stăpîni viaţa. Statuarul celor două colonade autoritare, ca şi geometria triadică a frontonului acropolian, amplifică şi mai mult încărcătura de unicitate şi austeritatea ceremonială a ceea ce se desfăşoară dincolo de zidurile sobre ale clădirii.

Deasupra intrării, departe de vorbe şi paşi, se desface în părţi corola de aur a frontonului cu mozaicajul ei bizantin. O apoteoză de vis, ce încununează, ca o diademă imperială, măreţia întregului edificiu, strălucind, cel mai mult, înspre şi după apusul soarelui, ca şi cum ar spune cerului că, după plecarea acestuia, ea rămîne să lumineze, prin spiritualitate, întunericul tuturor nopţilor. Și ca o nouă semnificaţie, ca un simbol al personalităţii şi maleabilităţii sale în timp, le întîlnim, pe amîndouă, în succesiunea denumirilor pe care le-a avut în cele peste cinci sferturi de secol de existenţă. Un „Roman-Vodă” care a fiinţat, la începuturi, ca Gimnaziu, apoi Liceu, pentru ca, de curînd, să devină Colegiu Naţional, concordînd, prin aceasta, cu dinamica universală a spiritualităţii umane.

Lui „Roman-Vodă”, aleasă preţuire!
(Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2003)

 

„Roman-Vodă” – Jubileu

Răbojul sexacentenar al Urbei Romanului reţine pe el, în acest an, pe lîngă altele şi o crescătură mai adîncă: „Roman-Vodă”, ca străveche Vatră de învăţătură, ce îşi rotunjeşte, în toamna lui 2002, treisprezece decenii de vieţuire.

Tot de atîtea ori, cu cîteva zile mai înainte de Echinox, coridoarele lungi şi clasele largi ale Aşezămîntului, fie acelea de atunci, fie acestea de acum, şi-au deschis uşile lor înalte, spre a trece prin ele protoplasma, mereu tînără, şi inteligenţa, din ce în ce mai efervescentă, a zeci şi zeci de adolescenţi, flămînzi de cunoaştere şi încărcaţi de năzuinţe creatoare.

Și, tot de atîtea ori, la fiecare picurare primă de clopoţel, s-au lăsat cortine de preţuire sinceră pentru cei de ieri, s-au desfăcut aripi de speranţe într-un azi promiţător şi şi-au luat zborul, mereu înspre un mîine, curajoasele stoluri de plănuiri şi vise.

Veşniciei, cea fără oprire şi liman, îi aparţine, de acum, şi „Roman-Vodă”, cel care, în aceste zile, îşi rotunjeşte încă trei decenii, adăugate de Cronos la veacul său de vieţuire. Sînt zăboviri prelungi, ce trec dincolo de prea-puţinul vieţii noastre, al vieţii acelora ce şi-au purtat paşii peste lespezile sale de sanctuar, ca dascăli sau ca ucenici.

Noi toţi cei care acum, la această răscruce dintre milenii şi ani, simţim în piepturi zbaterea de metronom a inimii, l-am regăsit, la venirea noastră în incinta sa plină de trecut, mai sacru şi mai monument. Sîntem încredinţaţi că fibrele lui de piatră vor dăinui cu mult încă, după ce carnaţia noastră vremelnică se va fi topit în adîncimile de ţărînă ale lui „a nu mai fi”.

Spre deosebire de destinul nostru, acel al lui „Roman-Vodă” este, de acum, diferit, trecînd de la vieţuire la nemurire, de la ceva trecător, spre eternitate.

Un „Roman-Vodă”, mai ieri Gimnaziu, iar azi Colegiu, devenit de acum vatră părintească, în jurul căreia strîngem la un loc noi, marea lui familie, patriarhi şi efebi, drumeţi sau statornici, spre a-i preţui, mai întîi, dăinuirea sa de „dincolo” de timp şi a ne privi, apoi, unul pe altul, noi cei pe care un acelaşi timp ne aleargă într-un „dincoace” al lui.

Astăzi, sărbătoarea cea mai mare îi aparţine lui şi nu nouă. Este prăznuirea unui Demiurg care, ducînd mai departe Geneza înfăptuită de Divinitate, desăvîrşeşte, cu răbdare de ani şi nu de zile, întruchipările omeneşti ale acesteia.

O creaţie, cu pulsaţii de recreaţii şi ore, în urma căreia „homo” devine „Homo”.

Asemeni unui Maestru poliartist, acest Sanctuar de înţelepciune a zămislit catedrale omeneşti şi a sculptat caractere, a creionat idealuri şi le-a învăluit în evantaiuri de culori, a dăltuit vorbiri de suflet şi orchestraţii de meditaţie, toate la dimensiunile istoriei şi emoţiile prezentului, în acest Atheneu al desăvîrşirii, cu numele domnesc de „Roman-Vodă”.

Fii binecuvîntat, străvechi Gimnaziu, îndelungat liceu şi actual Colegiu, ctitorie a pămîntului muşatin şi a sensibilităţii mioritice, tu, clepsidră fără de nisip şi Ceahlău al orizonturilor noastre de gînd.
(Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2002)

 

„Dar unde sînt… acei elevi de an?”

Incinta de Sanctuar, însufleţită mereu de explozia recreaţiilor şi entuziasmul adolescenţilor, a străbunului Liceu „Roman-Vodă”, primeşte azi „în tăcerea sa de vacanţă”, grupul, restrîns ca număr, dar încărcat de trecerea a şase decenii, al unei serii deosebite de absolvenţi: acea a războiului, a acelei încleştări mondiale, care transformase plaiul pastoral al Patriei, în tranşee de luptă. Absolvenţi ce au fost văduviţi de festivul acelui moment final tradiţional şi care au fugit din calea uraganului ucigaş, căutînd să se contopească cu cele două puncte cardinale, necuprinse încă, de flăcări.

În istoria lui „Roman-Vodă”, seria de atunci şi de „azi” e singura ce a trăit un astfel de „tras de cortină”, lipsit de florile lui „In Gloriam” şi de măreţia unui „Ave” al împlinirilor. „Cînd trompetele sună,… absolvirile tac”.

Pentru noi, cei din ’44, răscrucea de viaţă s-a împletit şi cu acea istorică, iar pasul înspre marea fiinţare s-a alăturat cu acel al morţii.

Am fost sortiţi să trăim o „preabsolvire”, să ni se răpească ultimul şi cel mai solemn trimestru al adolescenţei noastre şi să ne furişăm, spre miez de noapte, din cauza bombardamentelor aeriene, în săli de clasă străine, ca să susţinem romanticul examen de bacalaureat.

Ei bine, această serie, ce şi-a avut acel dramatic destin, se regrupează azi, între zidurile mereu tînărului „Roman-Vodă”, purtînd în braţe florile care, în anul absolvirii, erau transformate în anunţuri despre moartea părinţilor, sau a fraţilor mai mari, deveniţi „eroi”. Sîntem împreună azi doar cîţiva, acei care mai supravieţuim în urma celor două mari bătălii cu care ne-am confruntat, luptînd cu doi zei neiertători, cu Ares şi cu Cronos, cu cel al războiului şi cu acel al trecerii timpului.

Fiţi bineveniţi, în Urbea muşatină şi la fel de muşatinul Areopag al înţelepciunii, care este „Roman-Vodă”.

Fiţi bineslăviţi şi voi, cohorte de dascăli şi colegi, care v-aţi contopit, an de an şi deceniu de deceniu, cu umbrele ce învăluie necunoscuta lume de dincolo de Styx.

Să nu uităm că revederea noastră de azi, care este sexadecenară, se desfăşoară ritualic în incinta sexacentenară a oraşului Roman, ca un alt simbol, parcă, al apartenenţei noastre la aceste locuri, încărcate de istorie şi de împliniri. Șase decenii şi tot atîtea veacuri ne-au ieşit astăzi în întîmpinare, ele purtînd în braţe, flori, iar noi, în suflete, amintiri.

Odinioară elevi, iar acum, pelerini. Pornind de la versurile lui Villon, azi ne-ntrebăm, nostalgici: „Dar unde sînt… acei elevi de an”, pentru ca, într-un viitor pe care îl dorim a fi cît mai îndepărtat, generaţii după generaţii să înlocuiască, în spusele poetului francez, pe „acei elevi”, cu „cei pelerini”, noi cei de azi.

Zidirea moldavă a lui „Roman-Vodă” a continuat să zămislească, an de an şi după noi, ca şi înaintea noastră, serii succesive de intelectuali, de la profesionalişti şi pînă la personalităţi ale planetei, ducînd mai departe, în istorie, măiestria de faptă şi gînd a poporului nostru, chiar dacă o aceeaşi istorie a fost cu noi, cînd mai prietenoasă, cînd mai potrivnică. Oare evoluţia omenirii, dintotdeauna şi, mai ales, în perspectivă, trece, de la puterea armelor, la acea a spiritului, de la mari imperii concentrice, la emanaţii universale de cunoaştere şi creativitate. Și astfel, „Roman-Vodă” al nostru, asemeni tuturor Voievodeselor de cultură ale acestui popor, a slujit nobilului ideal al umanităţii: „Homo sapiens et faber”.

De aceea, reîntorşi azi pe străzile adolescenţei şi în clasele noastre de liceeni, nu sîntem veniţi aici numai să constatăm cum arată şcoala, ce dotări moderne are, cu ce fronton – cu acel de „Colegiu” – a intrat în noul secol, sau prin ce programă actuală de învăţămînt se face pregătirea elevilor pentru viitor, ci, mai presus de orice, trăim, cu toată maturitatea şi experienţa unei vieţi majore, altitudinea spirituală ce aureolează acest Ceahlău al culturii naţionale şi acest Mont-Blanc, al evoluţiei supreme a omenirii.

Fii, pe mai departe, mult preţuită zidire muşatină, un Obelisc brâncuşian al înţelepciunii noastre dintotdeauna.

Fii binevenită, promoţie cu destin unic, în vatra străbună a formării personalităţii, vatră ce cultivă viziunea filosofică a „Mioriţei” şi elanul demiurgic din „Meşterul Manole” şi care s-a numit şi se numeşte, peste decenii şi veacuri, „Roman-Vodă”.
(Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2003)

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close