REPERE „Lumea «ca lumea» are o inimă, iar această inimă este iubirea”

Mesajul este transmis de eruditul preot profesor doctor Wilhelm Dancă, al cărui zbor de la Burueneşti spre înaltele culmi spirituale este o lecție de viață.

Preot profesor  doctor Wilhelm Dancă este decan al Facultății de Teologie Catolică din Universitatea București, din aprilie 2012, și membru al Academiei Române, din 28 martie 2013. Personalitatea celui care a fost jurnalist la Radio Vatican și a realizat o teză de doctorat în filozofie despre istoria religiilor apreciată în Occident include și marea calitate de a fi, ca toți oamenii de spirit, deosebit de generos, ceea ce pentru cititorii Ziarului de Roman atrage privilegiul de a afla secretul distanței de la Buruenești la Vatican, via mediul academic. 

Redactor: Care vă sunt cele mai vii și puternice amintiri despre locurile natale?

Profesor Wilhelm Dancă: „Nu știu alții cum sunt”, vorba lui Creangă, dar eu când mă gândesc la anii copilăriei, dorul mă poartă mai întâi spre mama, tata, frații, surorile, rudele din sat și apoi spre „locurile natale”. Am multe amintiri puternice. Dacă ar fi să descriu „fotografia” primilor mei ani de viață, aș include evenimentele mari legate de biserică, școală, căminul cultural și bibliotecă. De asemenea, aș include geografia, dealurile pe care alergam, vara, sau schiam, iarna, precum și râul Siret în care mă scăldam ori de câte ori aveam timp liber, vara. Mă consider binecuvântat de Dumnezeu pentru că m-am născut în familia lui Vasile și Maria Dancă din satul Buruienești. M-am simțit mereu iubit de părinții mei, mă simt și acum, chiar dacă tata a murit în 1982, iar mama trăiește. Stimulat de ei, am învățat să citesc și să muncesc temeinic, să-mi cultiv discernământul binelui și răului, să prețuiesc curățenia exterioară și interioară, să fiu măsurat în distracții, să cultiv prieteniile sănătoase etc. Toate acestea nu pot să le uit, pentru că din ele mă hrănesc și astăzi.

R:Cum ați descrie familia, mediul familial, rudele, prietenii, satul? wilhem 1

W.D.:Familia aș prezenta-o cu ajutorul imaginii unității. Seara, în jurul mesei sau duminica, după masă, sărbătorind odihna Domnului, fiecare în felul lui, copiii jucându-se, cei mari discutând și făcând planuri, sunt două expresii ale unității trăite în familia mea. Mediul familial se bucura și el de o anumită unitate, dar se manifesta altfel: prin simpatie, zâmbete, solidaritate efectivă la necaz. La evenimentele mari – nunți sau înmormântări – vedeam și eu că suntem mulți și îmi plăcea asta. Cu ocazia unei înmormântări în familie am constatat că aveam vreo 150 de rude apropiate: unchi, veri, nepoți. Unele dintre rude, o bunică și o mătușă au trăit destul de mult, au trecut de vârsta de o sută de ani. Am o mătușă care trăiește în Tămășeni; de curând a împlinit 96 de ani de viață. Aveam prieteni doar niște verișori. Nu aveam posibilitatea să ies în afara casei, familiei, pentru că părinții mei erau atenți la calitatea morală a prietenilor. Satul era viu, cu bune și rele, dar dinamic și, oarecum, unit în jurul binelui, demnității și adevărului. Mă bucuram din toată inima de reușita intelectuală sau morală a cuiva din sat.  Când auzeam că cineva a intrat la liceu sau facultate, mi se părea o victorie nemaipomenită, iar respectivele persoane deveneau în ochii vrednice de cel mai profund respect. Păstorite de un preot vrednic, părintele Petru Ciocan, familia și satul în care m-am născut au văzut mereu direcția în care trebuiau să se îndrepte.

R:Care a fost modelul sau exemplu avut de la vârsta mică, dar mai târziu, ca adolescent, student, preot, profesor universitar doctor?

W.D.: Când eram mic și în adolescență, voiam să mă fac aviator. Ca student la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași (1980-1986), visam să ajung preot de țară, fiindcă voiam să fiu liber, să nu fiu deranjat de autorități, în special de autoritățile politice. Am fost în armată la Focșani, ca student la teologie, și acolo am văzut ce înseamnă să intri în vizorul autorităților civile sau politice. Ca preot nu am avut un model special. Mă atrăgea sfântul Ioan Maria Vianney, patronul spiritual al preoților catolici, dar nu știam mare lucru despre dânsul. Preoții care m-au influențat în mod indirect au fost Petru Ciocan, parohul din satul meu natal – de la el am luat ceva din evlavia și pasiunea pentru Cuvântul lui Dumnezeu – și apoi Petru Albert (a stat trei ani și jumătate în pușcărie), parohul din prima comunitate unde am lucrat ca vicar parohial, Nisiporești; el m-a influențat în relația aproape/departe de oameni și mi-a inculcat gustul simplității. Ca „preot profesor doctor”, mă simt atras de gândirea sf. Toma de Aquino și cea a papei Benedict al XVI-lea. Sunt fascinat de modul în care ei au reușit să țină împreună și să facă să dialogheze rațiunea și credința. La acești doi mari teologi, îl adaug pe istoricul religiilor Mircea Eliade – cu teoria lui despre sacru ca parte constitutivă a conștiinței umane, nu ca moment în istoria ei – despre care am vorbit în studiile mele de masterat și doctorat la Universitatea Gregoriana din Roma, Italia (1991-1996).

wilhem 3R: Ce ați alege ca definitoriu la formarea personalității dumneavoastră?

W.D.: Alegerea vocațională a fost o decizie luată abrupt, dintr-odată, deși în mine mocnea de mult, în cadrul unei discuții banale cu unul dintre colegii mei de clasă. Am ieșit în recreație, l-am chemat în spatele gardului școlii – să nu ne audă sau să ne vadă cineva – și i-am spus: „m-am hotărât să mă fac preot; hai să-i spunem parohului”. Și ne-am dus. Și de atunci am rămas colegi și frați întru preoție. Este vorba despre preotul Emil Simon. Am celebrat împreună prima sfântă liturghie în satul natal.

Vorbind despre cărți și autori, primul autor care m-a impresionat a fost Dostoievski și cartea lui Demonii. Am citit-o încontinuu zi și noapte, cu relative întreruperi, la lumina lămpii cu gaz, pentru că pe atunci, înainte de 1989, curentul electric se întrerupea foarte des. Au urmat alți autori și alte cărți, mici și mari, zeci și sute, până când unul dintre ei, Mircea Eliade, m-a convins să îmbin literatura și teologia, literatura și istoria religiilor, și să fac un doctorat în filosofia religiei.

R: Ce prieteni, profesori sau evenimente v-au rămas toată viața aproape de suflet?

W.D.: Prietenia este un drum cu două sensuri. Din acest punct de vedere am relații de prietenie cu unii dintre profesorii pe care i-am avut la Institutul Teologic Catolic din Iași, cum ar fi monseniorul Ioan Robu sau monseniorul Anton Lucaci, ori cu alți profesori de la Universitatea Gregoriana din Roma, ca de exemplu profesorul Giovanni Magnani, care între timp a trecut la cele veșnice, sau profesorul Ugo Vani. Teza mea de doctorat a făcut o impresie bună în Occident. După publicarea ei, mai mulți experți în istoria și fenomenologia religiilor mi-au scris salutând apariția lucrării. Datorită acestei cărți, m-am împrietenit cu Natale Spineto (Torino, Italia), Roberto Scagno (Padova, Italia), Julien Ries (Louvain, Belgia), George Mclean (Washington, SUA), Vittorio Possenti (Venezia, Italia) și alții. wilhem 4

R:. Cum poate fi descris elevul Wilhelm-apropos, de unde acest prenume ? Ce preocupări, proiecte aveați ca student, profesor? Cred că interesează tema lucrării de doctorat, relațiile din mediul academic, anii de studiu din străinătate, contactele, accesul la tezaurul umanității din biblioteci renumite.

W.D.: Am luat de la părinți mei pofta de a citi, căuta și vedea lucruri și oameni noi. Cultivată și de unii dintre profesorii mei, această curiozitate stă la baza a tot ceea ce am făcut de la plecarea mea din sat și până astăzi, la București, unde am fost ales decan al Facultății de Teologie Catolică, Universitatea București, din aprilie 2012, și membru al Academiei Române, din 28 martie 2013.

Prenumele? Acasă mi s-a spus și mi se spune încă Willi sau Vili. Wilhelm este prenumele întreg primit la botez. Am primit acest prenume sub influență germană. În satul vecin, complet catolic, Tămășeni, lucra prin anii 1960 un preot faimos care se numea Wilhelm Klein. Părinții și rudele mele îl admirau foarte mult. Preotul din sat care m-a botezat își făcuse doctoratul la Muenster, în Germania. În Buruienești nu existau familii germane, cu o singură excepție. Această unică familie cu sânge german era rudă cu familia mea, prin alianță. Apoi, până nu de mult, preoții catolici din Buruenești și alte sate catolice din Moldova propuneau părinților să dea prenume catolice copiilor, pentru a se deosebi de populația majoritar ortodoxă din jur. Deci, în cazul meu, prenumele Wilhelm nu exprimă originea, ci religia sau confesiunea, adică este un prenume creștin catolic.

R: Cum ați perceput evenimentele din decembrie 1989, ca preot în București, și următoarele evenimente și schimbări?

W.D.: La început eram foarte entuziast. Credeam în libertate și în valorile civilizației creștine. De asemenea, credeam că drumul spre libertate și valori va fi scurt, că e suficientă bunăvoința majorității. Dar, m-am înșelat. Totuși, între timp, s-au făcut pași importanți. Direcția este bună. Să fim muncitori, responsabili, încrezători și răbdători. Ca preot în București, și atunci, și acum, vreau să ajut lumea să fie „ca lumea”, normală, umană.

R: Care au fost începuturile în presă, cum ați ajuns să lucrați la Radio Vatican, cum este redacția, colegii, cum se fac știrile sau interviurile, pe cine ați rememora ca interlocutor sau partener?

W.D.: Am început să facă presă la Radio Vatican ca redactor de știri și speaker în 1993. Nu mi-am imaginat niciodată că voi lucra la Radio Vatican. Dar am ajuns acolo prin întâlnirea mai multor voințe cu voința mea. Este vorba de acordul episcopului Petru Gherghel, propunerea mons. Anton Lucaci, pe atunci directorul secției române, și acordul directorului de programe din acei ani, și anume pr. Federico Lombardi, actualmente purtătorul de cuvânt al Papei Francisc. La Radio am întâlnit personaje celebre: Papa Ioan Paul al II-lea, numeroși cardinali, episcopi și preoți, dar și ambasadori, președinți de state, prim miniștri, oameni de cultură și oameni simpli, normali. În redacție și pe holuri era o atmosferă amicală, bună dispoziție, solidaritate. Radio Vatican avea vreo 40 de redacții, unele mai mici, de exemplu secția română, altele mai mari, cum ar fi cea italiană (peste patru sute de angajați). Nu ne cunoșteam toți unii cu alții, era aproape imposibil. Știrile le făceam greu, la început. Am învățat din mers, furând meseria de la alții. Am participat în 1993 sau 1994 la o întâlnire organizată de Radio România cu directorii sau membrii redacțiilor de la diferite posturi de radio din lume care emit și în limba română, erau peste 30 de jurnaliști. Am trăit emoții mari și frumoase când i-am văzut în față pe Andrei Brezianu de la Vocea Americii, pe Emil Hurezeanu de la Europa Liberă, pe Dinu Flămând de la RFI și pe mulți alții. Dintre interlocutori, i-aș evoca aici pe toți oamenii simpli, fără funcții sau responsabilități civile, politice. Aceștia mi-au plăcut pentru că mi s-au părut mult mai spontani, mai lipsiți de inhibiții și de grija corectitudinii politice.

R: Dacă ar fi să alegeți câteva calități și reușite – în funcția de rector, profesor universitar doctor în filozofie, ca om al Bisericii, fiu al satului Buruienești, român prețuit în țară și străinătate, în contactele istorice de-a lungul vieții, pe care le-ați trece în cartea de aur ?

W.D.: Cu modestie, aș alege trei: titlul de doctor în filozofie și profesor universitar, calitatea de om al Bisericii și cea de membru al Academiei Române.

 wilhem 2R: Bucuria caldă și calmă, seninătatea și firescul discursului dumneavoastră public se percep ca profunzime, împlinire, dăruire, destin urmat cu tenacitate, dar și generozitate. Ce ne lipsește nouă celorlalți pentru a reveni la normalitate, la bucuria de a împărtăși din darurile pe care le-am primit, pentru a trăi împăcați cu noi și cu semenii noștri?

W.D.: Fără familii bune, șansele noastre de a reveni la normalitate sunt foarte mici. După familie, un rol deosebit îl joacă Biserica, prin preotul îndrumător spre valorile non negociabile. În fine, exercițiul valorilor îl poate asigura școala concentrată nu doar pe obținerea de calificative și competențe, ci și pe șlefuirea caracterului omului. Din păcate, în zilele noastre, multe familii sunt făcute praf, din cauza sărăciei, emigrației, poftei de avere, lipsei de educație umană și creștină. Biserica își exercită rolul de ghid al conștiințelor într-o măsură scăzută, pentru că, parțial e compromisă de scandalurile reale din interior, și într-o bună măsură de cele inventate. Școala românească se zbate între a fi și a nu fi școală, adică loc al întâlnirii dintre maestru și discipol, fiindcă multe lucruri depind de bani, de la programele didactice și baza materială până la calitatea profesorilor. Dacă politicienii ar acorda mai multă atenție acestor trei instituții fundamentale – Familia, Biserica și Școala – și le-ar sprijini în mod efectiv, cred că șansele noastre de a trăi într-o lume „ca lumea” ar crește.

R: Ce vă doreați de copil sau elev să deveniți, ce altceva decât preot, profesor sau scriitor v-ar fi adus împlinirea? 

W.D.: În copilărie visam să devin aviator. Visul mă urmărește mereu și devine realitate, câteodată, parțial, atunci când zbor cu avionul sau urc pe vârfurile munților. Îmi place experiența zborului. Ea m-a învățat un lucru spre care caut să ajung ca preot, profesor sau scriitor, și anume că lumea „ca lumea” are o inimă, iar această inimă este iubirea.


COMENTARII

WORDPRESS: 3
  • mario 6 ani

    Felicitari si mult succes.Asemenea valori ar trebui promovate mult mai des pentru a putea fi un exemplu si aici ma refer la cei tineri avand un punct de referinta in viata lor ,in a sti sa faca diferenta intre bine si rau .

  • Rodica 6 ani

    Felicitari Parinte! Va admir pentru firescul vorbirii, profunzimea gandirii si logica exprimarii! Am o varsta, dar daca as fi copil si m-ar intreba cineva acum ce vreau sa ma fac cand voi fi mare, cu siguranta as spune „Parintele Danca!” Felicitari

  • […] că șansele noastre de a trăi într-o lume „ca lumea” ar crește”, mărturisea, într-un interviu acordat Ziarului de Roman în 2013, părintele Wilhelm […]