Articol publicat în data de: mie, 05 Oct 2016



Proprietari de fast food în inima Irlandei

 

Familia Giurgi a plecat de mulţi, de foarte mulţi ani, la muncă în Irlanda. Ca mulţi alţi români. Și au muncit mult, au învăţat din experienţa altora, iar acum deţin propriul bistro în Dublin, capitala Irlandei. Nevoia de bani i-a împins peste hotare, iar dorul de acasă îi face ca, din ce în ce mai des, să se gândească la întoarcere. Calitatea, promptitudinea şi preţul acceptabil sunt cele trei ingrediente care le-au permis ca, din angajaţi, să devină proprietari.

bistro-1

 

„Nevoia te învaţă”

Petru Giurgi s-a întors pentru câteva zile acasă, la Tămăşeni, la finele lui septembrie. Are 15 ani de când a plecat să-şi facă un viitor în Irlanda. Pe atunci, nici nu ştia ce avea să lucreze, dar spune că nevoia l-a învăţat. „Din Tămăşeni am plecat în 2001. În primul rând, pentru faptul că în Tămăşeni şi în zonă nu erau locuri de muncă, cu banii era foarte greu, dar sora mea era în Irlanda, lucra într-un fast food. Am rugat-o să mă ajute. M-am angajat ca bucătar, deşi nu cunoşteam meseria. Nevoia te învaţă”, povesteşte Petru.

Când a ajuns în Irlanda, Petru nu avea acte. Puţini dintre români aveau acte. Intrarea în Uniunea Europeană i-a ajutat mult. În capitala Irlandei, Petru spune că nu a întâmpinat probleme de adaptare şi nici nu a fost privit cu ochi suspicioşi: „La început a fost mai greu. Nici am putut să spun că sunt român, pentru că nu aveam documente legale, ca mulţi la început, înainte de a intra în UE. Spuneam că sunt italian, unii încă mai cred că sunt italian, dar acum le spun cu mândrie că sunt român”.

De la angajaţi, la patroni

Împreună cu surorile sale a muncit mult timp în fast food, până când, dovedind cu toţii că sunt serioşi şi ştiu să ţină o afacere, l-au convins pe patron să le vândă lor bistroul din Dublin. Sora lui, cea care l-a ajutat pe Petru să-şi facă un viitor în Irlanda, a cumpărat fast food-ul Bistro. Și, la rândul lor, au dat de muncă la alţii: „Am muncit pentru acelaşi patron şi lucrăm de atunci în acelaşi loc. În timp, am prins experienţă în domeniu, am învăţat cum trebuie ţinut un fast food, ce este important ca afacerea să meargă. Sora mea se înţelegea bine cu patronul, care era italian, şi i-a cerut să îi vândă ei fast food-ul. El mai avea trei afaceri. Întâi ni l-a dat în chirie, iar după patru ani, adică în 2011, i l-a vândut surorii mele. Acum, în fast food lucrează încă o soră de-a mea, soţia mea, o fată din Brazilia, un băiat din Roman şi cinci şoferi care fac delivery. Eu sunt şi bucătar, şi manager, administrez mărfurile, iar de partea financiară se ocupă mai mult sora mea”.

În fast food găseşti de toate, de la hamburgeri la kebab, dar şi peşte. „Peştele se face diferit faţă de la noi. Se face un aluat mai special, iar peştele se prăjeşte în ulei”, spune Petru. Fast food-ul deţinut de familia Giurgi, chiar dacă se află în capitala Irlandei, într-o zonă semicentrală, nu este singurul. Au şi ei concurenţă, dar spun că, treptat, prin muncă şi fără a face rabat la calitate, au găsit succesul. „Nu ducem lipsă de clienţi. Când am luat-o, afacerea era mai jos, dar acum ne ridicăm. Sunt şi mulţi români care mănâncă, dar, în general, irlandezii vin la noi. Preţurile fac diferenţa, de aceea suntem şi foarte aglomeraţi. Secretul ţine de calitatea produselor şi preţurile acceptabile. Credem că este o afacere de succes. Serviciul de delivery este obligatoriu, pentru că sunt mulţi clienţi care vor să stea confortabil în casă, mai ales că în Irlanda plouă mult. Din septembrie până în aprilie este o vreme ploioasă şi prindem, apoi, maxim o lună de vară, dar nu ca acasă, nu cu temperaturi mari”

„Mister Hug”

petru-si-luminita-giurgi

Petru şi Luminiţa Giurgi

În 2010, Petru şi Luminiţa, o româncă din Bacău, au spus „Da” şi, acum, lucrează împreună în fast food. De gătit, acasă, gătesc tot împreună, dar recunosc că preferă să ia masa în oraş: „Mâncăm în oraş. Este mai rapid, nu găteşti, nu faci deranj şi, uneori, ajungi mai ieftin. Viaţa este frumoasă în Irlanda, numai că nu prea avem timp, muncim foarte mult. Am avut idealuri mari, de a face multe lucruri şi, în mare parte, le-am şi realizat. Când e ziua liberă ieşim, dar, cum spuneam, un impediment este acela că plouă mult. Nu am întâlnit irlandezi care să aibă ceva cu românii – nu făţiş, cel puţin. Ne cunosc de-acum, ştiu că suntem serioşi. Sunt mulţi oameni care sunt bucuroşi de prezenţa noastră acolo şi de faptul că ne aducem aportul pentru comunitate”.

Petru şi Luminiţa povestesc că munca în propria afacere nu le permite să ţină o legătură strânsă cu ceilalţi români. Se văd la biserică sau la sărbători şi cam atât, pentru că „muncim mult, dar asta e alegerea noastră”.

Pe cerşetorii români, despre care toată lumea străină spune că-i zăreşte în toată lumea, familia Giurgi nu i-a întâlnit. Au mai întâlnit români mai leneşi, care vor să muncească foarte puţin, spre deloc. Luminiţa crede, însă, că nimeni nu trebuie să fie judecat: „În viaţă sunt multe oportunităţi, primeşti şanse. Unii au primit şi au profitat. Alţii poate au neşansă. Viaţa este cum ţi-o aşterni, dar şi conjunctura contează. Dublin un oraş destul de mare. Eu vin din Bacău, care este un oraş mare, dar când ajungi acolo – totul este diferit”.

Pentru fast food-ul lor, aprovizionarea se face de două ori pe săptămână, pentru că există cerere. Nu există alimente care se apropie de expirarea termenului de valabilitate. Nici ulei rânced. Nici mâncare reîncălzită. Poate de aceea şi clienţii care le trec pragul se întorc. Unii şi pentru o îmbrăţişare, un fel de a mulţumi. „Peste 80% din afacere este formată din clienţii fideli. Dar, asta în timp, când, după atâţia ani, eşti în acelaşi loc, este normal să ne formăm ca o mare familie. Avem şi un irlandez, pe care îl numim Mister Hug (n.r. – Domnul Îmbrăţişare), care se opreşte la noi, aproape de închidere, când se întoarce de la pub, şi ne oferă câte o îmbrăţişare”, povestesc cei doi.

„Banii. Pentru ei suntem acolo”

După 15 ani departe de casă, Petru şi Luminiţa se gândesc să se întoarcă pe meleagurile româneşti. Se tem încă de faptul că, în România, chiar dacă muncesc mult, nu vor avea aceleaşi satisfacţii. I-am întrebat cât trebuie să munceşti pentru a-ţi ridica o casă. „În felul cum am muncit eu? După doi ani am făcut casa. Nu este gata în interior, pentru că nu am vrut să o terminăm atât timp cât nu suntem stabiliţi acasă. Ne gândim la întoarcere, nu ştiu dacă deschidem fast-food sau ce afacere. Am investit cam toţi banii făcuţi în ţară. O parte în casa din Tămăşeni, iar ceilalţi în imobiliare, în Iaşi. Mulţi români vor să se întoarcă. Și noi ne gândim, dar ne e frică, deoarece afacerile merg greu, nu există stabilitate financiară…”,  spune Petru.

Și Petru şi Luminiţa recunosc că le este dor de părinţi, de bunici, de locurile copilăriei. Asta iubesc la România. Ce iubesc la Irlanda? „Banii. Pentru ei suntem acolo. Banii se câştigă altfel acolo. Dacă vrei să faci bani – munceşti mult, dar eşti plătit. Dacă faci ore suplimentare, eşti plătit, nu ca-n alte părţi. Acasă se fac greu banii, iar locurile de muncă sunt puţine şi e dificil să-ţi duci existenţa dintr-un serviciu normal”.

bistro-2

bistro-3

bistro-4

bistro-7

 

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close