Prietenul la nevoie se cunoaște – guest post Cristina Gherghel

Prietenul la nevoie se cunoaște – guest post Cristina Gherghel

 

Drag cititor, sunt sigur că ai mulți prieteni pe care i-ai ajutat în momente grele. Însă, când ai fost tu în dificultate te-au sprijinit, cum ai făcut tu, ori s-au fofilat și-au dispărut ca ciorile în ceață?

Am scris de atâtea ori despre prieteni și nevoi, că aș putea publica mai multe cărți cu aceste subiecte. Iubesc oamenii, în general – din instinct, și am mulți prieteni extraordinari – oameni cu un suflet uriaș – pe care îi prețuiesc mai ceva ca aurul. Adevărul este că aur nu am deloc, prietenii sunt averea mea. Sincer.

Prietenia este o relație, la fel cum este căsătoria (și altele). Iar într-o căsătorie există mereu un schimb de ceva. Adică eu îți dau, tu îmi dai. Eu fac ceva, tu faci altceva.

Știu că mulți dintre noi gândesc și strigă-n gura mare că nu ar trebui să ne așteptăm la nimic din partea nimănui. Toți sentimentaliștii și romanticii visează la o lume în care nimic nu se face din interes. Știi, lumea aia în care iubești necondiționat. Din nefericire, lumea aceea este o utopie sau un univers paralel – în care noi nu existăm. Pe pământul nostru, acum, această iubire necondiționată este imaginație – sunt multe excepții, știu. Și dacă ne gândim bine, cum se poate să iubești neprecupețit atunci când ceilalți nu te suportă și te înjunghie pe la spate de mai multe ori pe zi?

Dacă toți ne-am iubi între noi ar mai fi atâtea războaie? Atâtea crime în numele unui Dumnezeu sau al altuia?

Nu. Ăsta-i răspunsul.

Unii iubesc cu intensitate, curat și cinstit, în timp ce alții urăsc cu și mai multă intensitate.

Să presupunem că suntem acele persoane care dau mereu, să presupunem că iubim fără așteptări și-am face orice pentru ceilalți, dar ceilalți iau cu două mâini și-și bat joc de noi, procurându-ne munți de durere. Posibil ca noi să continuăm să-i iubim pe aceștia la nesfârșit?

Din proprie experiență, zic că nu. Nu putem să iubim pe cine ne urăște, pe cine ne vrea și ne face rău dinadins, căci nu suntem Madre Teresa di Calcutta (sau alți sfinți) și nu suntem nici masochiști – adică oameni care simt plăcere când sunt biciuiți.

Eu nu iubesc creaturile care fac rău altora, dar nici nu le urăsc. Nu le blestem, nu le doresc toate necazurile din lume, nu stau trează nopțile gândindu-mă la cum să mă răzbun pe ele. Eu mă feresc de astfel de creaturi și asta te sfătuiesc să faci și tu. Căci nu poți controla ceea ce fac alții. Și unii oameni sunt complet lipsiți de suflet, și nu se opresc din a face rău nici pentru o secundă. Unii dintre ei nu-și dau seama de ceea ce fac, alții procură durere dinadins.

Nu-ți sugerez să fii suspicios, să te ferești de oameni, să nu legi prietenii, dimpotrivă. Însă selecționează-ți prietenii cu grijă, căci ei sunt familia pe care ne-o alegem singuri. Despre asta voi scrie mai mult într-un material viitor.

Întorcându-ne la titlu: „prietenul la nevoie se cunoaște”, și ținând cont de ce-am scris mai sus, permite-mi să întreb pe fiecare dintre cei care citesc: la nevoia cui? Prietenul la nevoia cui se cunoaște?

Căci suntem mulți cei care ajutăm prietenii, dar și mai mulți suntem cei care profităm de bunătatea și răbdarea acestora.

Să presupunem că noi ne plângem mereu, de câte-n lună și-n stele, și cerem ajutorul apropiaților în fiecare zi, ori de mai multe ori pe zi – „ajută-mă să fac asta sau asta și apoi și ailaltă etc.” –  dar la un moment dat, aceștia nu mai fac față și ne spun deschis că nu ne mai pot ajuta. Poate au altele pe cap, poate-s în bucluc și ei, poate nu se simt bine. Ce facem atunci?

Din ce-am observat de-a lungul anilor în lumea virtuală, (adică pe rețelele de socializare), dar și în viața reală, când un prieten refuză să ne ajute, ne exprimăm dezamăgirea și durerea cu voce tare (ori scriem pe Facebook), căci noi suntem convinși că nu merităm așa ceva. Nu luăm în considerare eventualele motive pentru care ne-au întors spatele. Ne supărăm îngrozitor și credem că suntem mai buni decât ei, noi ne batem cu pumnul în piept, jurând pe ce avem mai scump că ajutăm și iubim necondiționat. Și-atunci ei, ceilalți, de ce nu ne ajută?

Păi, dacă iubim și ajutăm necondiționat, de ce ne supărăm când ceilalți ne plătesc în suferință?

Se pare că suntem mulți cei care nu ne dăm seama că atunci când strigăm în gura mare că iubim fără să așteptăm o plată-n loc și-apoi îi acuzăm pe ceilalți că ne-au rănit, ne contrazicem cu vehemență.

Iubirea necondiționată înseamnă să iubești pe cineva în pofida răului pe care ți-l face. Așa cum a făcut Madre Teresa di Calcutta și mulți, mulți alții ca sfinția sa.

Noi, muritorii de rând, ajutăm și iubim cât ne permite firea noastră umană. Suntem slabi, cădem când ceilalți ne doboară, pentru că viața este grea fără ca nimeni să ne facă rău, darmite când cineva se pune pe capul nostru, ne sufocă și ne fură din traistă. Suntem plini de neajunsuri și copleșiți de responsabilități. Nu facem față la toate, ne panicăm, ne supărăm și ne pierdem cu firea.

Nu-s numai ceilalți care nu vor să ne ajute și nu ne iubesc necondiționat, noi facem la fel, numai că refuzăm să vedem.

Și mai este ceva ce facem fără măcar să ne dăm seama (în afară de a judeca pe toată lumea), deseori, ajutăm pe cine are nevoie, dar îi ajutăm cum vrem noi, nu cum au ei nevoie.

Exemplu: fratele nostru are nevoie de niște bani urgent. Nu numai că refuzăm să-i dăm banii în cauză, dar îl și criticăm că vrea să cumpere ceva de care nu are neapărat nevoie. Apoi, de parcă critica nu ar fi fost de-ajuns – îi dăm sfaturi gratuite – pe care nu le-a cerut adică – cum să facă să-i ajungă banii.

În acest caz, cum am ajutat? Oare nu am făcut mai mult rău decât bine? Ce nevoia era să-l judecăm? De unde știm noi că ce vrea să cumpere nu era sau este vital pentru el?

Dacă un lucru nu are importanță pentru noi, asta nu înseamnă că și ceilalți gândesc la fel.

Dacă ajutăm, eu zic să o facem cu inima deschisă, fără critici și acuze.

Apropo de lucrurile rele pe care le facem fără să realizăm (sunt infinit de multe), de-a lungul anilor am observat cum ne oferim să ajutăm pe cine nu are nevoie sau ajutăm forțat.

Să mă explic.

Să zicem că tu cauți de lucru și dai de veste prietenilor. Aceștia se mobilizează rapid, trimițându-ți link-uri, numere de telefon, nume de companii ș.a.m.d. Însă tu cauți altceva decât ce-ți trimit ei și le spui clar, ca între prieteni și oameni cumsecade. Le explici ce te-ar interesa și-i rogi să nu mai piardă vremea cu tine, că numai tu știi ce vrei și te descurci tu până la urmă. Dar aceștia țin să te ajute cu tot dinadinsul și continuă căutările. În acel moment tu ești forțat să refuzi un loc de muncă, altul și altul și altul… Și-atunci se produce ceva la care nu te așteptai: prietenii sar pe tine și te acuză cu violență că ești leneș, pretențios și delirant. Apoi, ori de câte îți ceri ei o favoare, îți reamintesc că te-au ajutat când îți căutai de lucru.

Chiar te-au ajutat? Cum?

Și un alt exemplu, apoi te las să-ți vezi de ale tale.

Ai niște probleme, nu ceri ajutorul la nimeni, căci te descurci și singur. Dar, păcatul te pune să-ți deschizi inima în fața prietenilor. Aceștia, din dragoste față de tine, încep să-ți spună cum să faci să ieși din acea situație. Dar ce-ți spun ei, nu este ceea ce tu crezi ori știi deja că trebuie să faci. Ești constrâns să le respingi ajutorul, pe care nici nu l-ai cerut în primul rând. Dar aceștia insistă și insistă, vin cu fel de fel de propuneri, cu fel de fel de idei, care mai de care mai bizare. Iar tu spui „Nu, mulțumesc. Asta nu-mi rezolvă problema. Sunt un adult responsabil, îmi port de grijă de o viață. Cred că am dreptul să fac ceea ce cred eu că este bine.”

Ai pățit vreodată așa ceva?

Cum au reacționat persoanele respective?

Deoarece am incredibil de multă experiență în acest domeniu, sunt sigură că nu greșesc când spun că prietenii care au vrut să te ajute forțat, s-au întors împotriva ta și te-au acuzat de fel de fel de nemernicii. Ți-au spus că ești mândru și nu accepți ajutor, că ești încăpățânat, mofturos și te crezi cineva, mai deștept decât ei. Eu am pățit-o de foarte multe ori și nu fost deloc simpatic.

Suntem mulți cei care forțăm oamenii să accepte un ajutor de care nu au nevoie. Și-apoi ne simțim ofensați de moarte când suntem respinși. Și asta-i și mai rău decât dacă ne-am fofila când ceilalți cer ajutorul.

Asta este doar părerea mea, sunt sigură că tu ai altele.

Poate nu toți înțeleg ce vreau să spun, dar m-aș bucura să știu că unii o fac. Dacă-i așa, lasă un comentariu. Mi-ar reda încrederea în oameni, în bunătatea și generozitatea lor, căci în acest moment sunt într-un impas și-ar vrea să merg să trăiesc în pădure. Oare și urșii m-ar forța să primesc un ajutor de care nu am nevoie?
Poate vor să-mi dea mierea pe care au furat-o din copaci. Pe aceea aș accepta-o fără probleme.

Și câte nu ar mai fi de zis… dar mă opresc aici.
Îți doresc mulți prieteni buni, care să te ajute la nevoie și pe care să-i ajuți la rândul tău. Dacă îți cer.

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0