Povestea adevărată a lui Moș Crăciun – guest post Cristina Gherghel

Povestea adevărată a lui Moș Crăciun – guest post Cristina Gherghel

Dimensiune text

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un băiețel și o fetiță ce așteptau în stare aproape febrilă să-l vadă pe Moș Gerilă.

Era, așadar, 24 decembrie 1980. Sebi, mezinul familiei, avea aproape 3 ani, iar eu, Cristina, penultima născută, aveam aproape 5.

Se îngâna ziua cu noaptea. Casa noastră din chirpici era în straie de sărbătoare. Perdelele albe, proaspăt spălate și aduse de afară, se uscau cuminți pe galeriile aurii. Bradul din colț împodobit cu globuri de sticlă, ghirlande colorate și îmbogățit de bomboane în aur și tablete mari de ciocolată cumpărate de la ruși, emana un miros irezistibil de pădure verde.

Atmosfera festivă îți pătrundea la suflet.

În soba de teracotă ardeau trosnind câteva bucăți din tulpina unui copac de zarzăr, tăiat în primăvară de fratele nostru mai mare. Mama trebăluia prin bucătărie. Știam că făcea sarmale, borș cu carne de porc afumată, mălai, colaci, cornulețe cu untură și alte bunătăți, căci casa era toată o mireasmă îmbietoare.

Tata lipsea de dimineață, ca de obicei.
— E la treabă, ne spunea mama.
— Dar el nu are vacanță ca și noi? întrebam noi mirați.
— Dacă ar lua toată lumea vacanță, cine ar hrăni animalele? Nu ați vrea să moară de foame, nu?
— Nu. Normal că nu, ziceam noi, simțindu-ne în culpă.

Fulgi mari de nea dansau cu veselie în văzduh, de parcă știau că era seara-n care se năștea Isus. Noi, cu picioarele pe pat și nasurile lipite de ferestre, le urmăream cu atenție grațiozitatea mișcărilor, până când se așezau lini la pământ, să doarmă parcă. Și fiecare fulg, obosit de atâta dans, se adăuga plăpumii de un alb imaculat ce strălucea atât de tare, încât părea că-i încă lumină afară.

„Ho, ho, ho!” auzim la un moment dat.
Tresărind cu putere, ne uităm unul la altul înspăimântați. „Oare ni s-a părut?”
O bătaie în geam și din nou „Ho, ho, ho!”

— Mamă, bate cineva în geamul de la ușă, strig eu cu glas tremurând.
— Păi, du-te să vezi cine e, nu?

Sar din pat și mă îndrept titubantă înspre ușa de la intrare. Îmi lipesc nasul de geam și mă uit cu atenție. Când ochii mi s-au obișnuit cu întunericul de pe coridor, un țipăt îmi scapă din gură și instinctiv dau câțiva pași înapoi.
— E un om bătrân cu mască și părul lung și alb! strig îngrozită.
Când Sebi a auzit asta, s-a ascuns sub plapumă, iar eu voiam să fug numaidecât lângă el.
— Deschide ușa repede. E Moș Gerilă. Ați uitat? răspunde mama grăbită.
Ezit. Sebi scoate capul de sub plapumă. Mă uit la el, parcă întrebându-l din priviri: „Ce ne facem?!”
— Cristina, deschide ușa că pleacă la alți copii. N-are timp de așteptat.
Timorată, apăs pe clanță și mă dau înapoi.
— Ho, ho, ho! cântă Moșul fericit, intrând greoi pe ușă și-odată cu el o căruță de frig.

Mama lasă treburile baltă și vine să întâmpine oaspetele de seamă.
— Ia loc, Moșule, zice mama, în timp ce-l ajuta să dea sacul roșu jos de pe umeri. Micuții mei se tem de tine, dar nu le-o lua în nume de rău, sunt tare sperioși.
— Ei, dar cum să se teamă? Am venit cu daruri, ca în fiecare an. Eu credeam că de-abia mă așteaptă.
— M-au năucit de cap cu Moș Gerilă, dar știi și tu cum e, răspunde mama întinzându-i un pahar plin ochi cu rachiu. Haide, bea, să te încălzești. Trebuie să fii înfrigurat rău.
— Și-ncă cum. Nămeții sunt mari, sania-i grea din cauza sacilor plini de cadouri și copiii atât de mulți… mormăie Moș Gerilă.

Ușa se deschide brusc și ceilalți doi frați ai miei și surorile nemăritate (patru pe atunci) își fac apariția chicotind. Se ghiontesc unul pe altul, salutând bătrânul ce ședea pe scaunul de lângă ușă.
— Bea, Moșule, ca să ai putere să ajungi la toți, insistă mama.
Moșul ia paharul și mâna îi tremură la fel ca și glasul și restul membrelor. Mama se așază între el și noi, ca să-l ferească, parcă, de privirile noastre fricoase, dar în același timp pline de bucurie.

Îl auzim cum bea și se șterge la gură.
— Cristina, zice el deodată, ia zi-mi tu o poezie ce-ai învățat la grădiniță.
Eu, de spaimă și emoție, nu-mi aminteam niciuna. Mă uitam rușinoasă-n pământ, frământându-mi mâinile.
— Am auzit că știi o grămadă. Zi una, oricare. Nu-ți fie teamă, nu te mănânc, mă îndeamnă Moșul din nou.

Cu inima bătând să-mi sară din piept, încep să recit „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș – poezie învățată de la iubita mea soră, Săndica. Nu mă uit la Moș, dar îl aud jeluind.

Când am terminat, mama-i întinde o batistă. Moșul o vâră sub mască și-și suflă nasul cu putere. Bătând din palme, mă felicită emoționat. Apoi, deschide sacul și cotrobăiește prin el, prefăcându-se că nu găsește nicio cutie cu numele meu pe ea.
Deși aș fi vrut un cadou, nu aș fi plâns dacă nu aș fi primit nimic. Cea mai mare fericire a mea era să-l văd pe Moș în casa noastră.

Îi vine rândul lui Sebi. Acesta, mai sperios decât mine, a recitat mai multe poezii, dar, din cauza agitației, era cât pe ce să nu ia cadourile din brațele Moșului.
Rând pe rând, toți cei prezenți au primit câte ceva. Dar nu înainte ca Moșul să-i fi lăudat sau certat (după caz) pentru ce au făcut în anul care trecea.

Noi, cei mai mici ascultam cu atenție, minunându-ne peste măsură de ce spunea Moșul. Părea să știe absolut tot despre întreaga mea familie.
Oare cum era posibil asta?
După ce el pleca și ne lăsa cu lacrimi pe obraji, ne așezam lângă mama și o întrebam aceleași lucruri ca în fiecare an.

— De ce îi glasul și tremură mâinile așa de tare, mamă?
— Pentru că-i mai bătrân decât lumea.
— Dar, mască, mască de ce poartă?
— Ca să-și ascundă fața hidoasă.
— Văleu… ne cutremuram noi.
— Acum mulți ani, a avut un accident…
— Îii… bolboroseam noi îndurerați.
— Da, i se stricase sania și a trebuit să ia avionul ca să ducă darurile la copiii din întreaga lume. Avionul acela s-a prăbușit, arzând ca o făclie. Moșul a supraviețuit, că nu se poate ca lumea să rămână fără el, dar corpul lui e plin de cicatrici urâte. Se acoperă ca să nu sperie copiii.
— Bietul de el, murmuram noi cu ochii în lacrimi. Dar, mamă, sunt mulți copii pe lumea asta?
— Ehehe… Câtă frunză și iarbă.

„Câtă frunză și iarbă… ”,  repetam noi în sinea noastră, neavând nici cea mai mică idee ce însemna asta.

— Dar de ce poartă mănuși și-n casă? Tot ca să-și ascundă cicatricile?
— Tot, răspundea ea enigmatic.
— Dar de ce bea rachiu?
— Păi, știți că-i ger afară. În văzduh este și mai și. Rachiul pune sângele în mișcare și încălzește corpul.
— Da?! ne miram noi până peste poate.
— Da, dădea mama din cap.
— Dar, mamă, de unde știe Moș Gerilă ce facem în fiecare zi. De unde știe ce ne dorim? Că-n fiecare an ne aduce exact ce-am fi vrut. Nu înțelegem cum este cu putință. Este Dumnezeu?

Mama râdea.
— Nu, dragii mei. Nu este Dumnezeu, dar aproape.

 

Aceasta este o întâmplare bazată pe realitate.  Cei ce au citit „14 nuanțe de roșu” au recunoscut, fără îndoială, una dintre cele mai nostalgice amintiri din copilăria mea comunistă.

Doresc tuturor un Crăciun bogat în iubire, sănătate și pace sufletească.

Pruncul Isus să ne călăuzească pașii pe calea cea dreaptă, așa cum steaua din Betleem i-a condus pe magi înspre miracolul nașterii Domnului. Unul dintre puținele miracole ce dăinuie întru eternitate.

CRISTINA GHERGHEL

P.S. Felicitarea din imagine are mai mult de 30 de ani, tipărită și comercializată fiind în „Epoca de Aur”.

 

 

 

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0