Portocalele de Crăciun pe vremuri comuniste – guest post Cristina Gherghel

Portocalele de Crăciun pe vremuri comuniste – guest post Cristina Gherghel

Dimensiune text

 

Nu știu tu ce îți amintești din „Epoca de Aur”, dar eu îmi amintesc multe. În mod sigur nu tot și poate nu exact cum a fost. Căci amintirile sunt subiective și, fără să știm, facem o selecție ori de câte vorbim despre trecut.

În „14 nuanțe de roșu” am descris multe întâmplări adevărate – așa cum mi le amintesc eu – din perioada comunistă. Unele sunt triste și ți se împăienjenesc ochii când le citești – mai cu seamă dacă te regăsești în ele –, dar altele sunt vesele și fericite și râzi cu hohote, până te doare stomacul. Capitolul „Portocalele de Crăciun pe vremuri comuniste” este și vesel și trist.

Acolo eu am descris ceea ce a trăit familia mea și nimeni nu poate să-mi spună că nu este adevărat sau că-mi amintesc greșit.

Amintirile mele din timpul lui Ceaușescu sunt și bune și rele și totuși un cititor a considerat că sunt o propagandă comunistă. M-a mirat o astfel de părere, dar oamenii înțeleg ceea ce vor sau sunt predispuși să înțeleagă. Nicio poveste nu este percepută la fel de toți iubitorii de lectură. Norocul meu că mulți au înțeles exact ce am vrut să transmit și anume: memoriile, trăirile și impresiile mele de copil, care nu au nimic de a face cu politica.

Și pentru că sunt în această temă, poate îți amintești că prima carte pe care am scris-o și publicat-o a fost în limba engleză și are același titlu ca și capitolul menționat mai înainte: „Oranges at Christmas in a Communist Country”.

Asta ca să vezi ce efect a avut asupra mea comunismul și ce rol au avut portocalele, ce eu, până nu le-am ținut în mâinile mele, credeam că sunt gri, din cauza că le văzusem doar la televizorul alb-negru.

Permite-mi să întreb ce valoare dai tu unei portocale?

Este poate un fruct ca oricare altul pentru tine, căci acum se găsesc pe toate drumurile și poți cumpăra saci întregi, ba, chiar, camioane – dacă ai bani.

Pentru mine, însă, când eram mică, aceste mingi portocalii cu arome exotice erau fructe dintr-o altă lume… supranaturală parcă. Ori dintr-o carte de Jules Verne – știință și imaginație. Dar lumea aia nu era o fantazie, ci o lume reală ce mulți dintre românii de atunci nu au cunoscut până-n 1989. Mai bine zis, până-n 1999. Căci, din decembrie 1989, au trebuit să treacă alte câteva luni pentru ca piața românească să fie invadată de orice fel de produs și serviciu, de care nici nu auzisem. Inclusiv portocalele, și foile de dafin, și ciocolata, și gumele, și salamul etc.

Pe vremea lui Ceaușescu, vedeam portocale doar de Crăciun. Era surpriza ce-i făceam mamei în fiecare an, căci ea iubea aceste fructe. Pe atunci, draga de ea, nu știa că existau mandarine și clementine – fructele ei preferate acum.

De-ai ști la câte cozi stăteau frații și surorile mele, lipsind de la școală ore-ntregi, ca să poată aduna măcar un kilogram de portocale. Căci, chiar dacă era cadoul mamei, ne înfruptam toți din el. Și eram 10. Nu ne ajungea câte una de căciulă și niciodată nu puteam zice că ne-am ghiftuit și nu mai vrem. Dimpotrivă, cum îți poți imagina.

Și-atunci când desfăcea ața de la cadoul pe care-l aducea Moș Crăciun, pardon, Moș Gerilă, ochii ei se umpleau de lacrimi la vederea portocalelor. Iar noi… cei mai mici, adică Sebi și cu mine, nu înțelegeam de ce din ochii mamei curgeau picături calde, de ploaie parcă, atunci când aceste mingi rămâneau nude în vederea tuturor, ca să lumineze casa ca niște sori în plină zi. Nu înțelegeam nici de ce orice strop care se scurgea din acel fruct era capturat cu sfințenie într-un bol de cei care erau în casă.

Și-apoi, puneam cojile portocalii în mai multe sticle – și astea erau cu ciubote roșii – adăugam zahăr și apă, scuturam bine sticlele verzi și lăsam la macerat, în așa fel încât apa să captureze aroma exotică a fructelor portocalii ce invada întreaga casă. Era noaptea de Crăciun și ne culcam cu gândul la sucul din care vom sorbi cu nesaț a doua zi, legănați de fulgii de nea, care cădeau dansând pe pământul înghețat și fascinați de umbrele flăcărilor din soba cu rumeguș. Dar nu înainte de a-l fi văzut pe Moș Gerilă în persoană și de a-i fi spus poezii cu voci tremurânde de emoție și bucurie.

Despre Moș Gerilă voi scrie mai mult în materialul următor. Și tu, dacă ai copii, prieteni și cunoștințe, te rog, citește-le cu voce tare cuvintele mele, căci este o istorie ce mulți nu au cunoscut și nu se găsește în cărțile de școală.

Atâția ani au trecut de la căderea comunismului, 30 mai exact, și totuși ori de câte ori cojesc o portocală mă-ntorc instant în trecut – la timpurile acelea în care ne era bine oarecum, căci nu știam că dincolo de granițele Republicii Socialiste România exista o altă lume. Și ochii îmi dansează-n lacrimi și inima mi se strânge, căci nu ar fi trebuit să trăim în acele condiții.

Eu nu voi zice niciodată că prefer aceste vremuri instabile și confuze în care există încă oameni ce nu au portocale, dar nici că aș vrea să mă-ntorc în Epoca de Aur. Pentru că atunci, eram o copilă extrem de ușor influențabilă, care nu credea că era îndreptățită să viseze să devină scriitoare. Eram un pui de țărani fără drepturi, dar copleșiți de datorii. Țăranii erau animale de povară, ultima clasă socială și nimeni nu dădea un ban pe noi, căci nu aveam valoare.

Și-n ziua de azi eu încă lupt să-mi învăț mintea că acum este liberă să gândească ce dorește, atâta timp cât este de bine. Și, totuși, ea refuză cu desăvârșire să se elibereze din lanțurile invizibile ale doctrinei comuniste.

În pofida acestei robii auto-impuse parcă, în trei ani am scris, publicat și semnat cu numele de Cristina G. în jur de 37 de cărți.

Acum, la 30 de ani după comunism, sunt ceea ce nu avut curajul nici să visez: autoare. Căci multe se împlinesc când oamenii muncesc și nu îngenunchează în fața vicisitudinilor vieții.

Învață copiii să viseze, dar nu-i învăța să stea cu mâinile în sân și să aștepte să le cadă visurile-n poală. Poate unii au noroc și ajung unde plouă cu bani și fericire, dar oamenii ca mine trebuie să muncească fără pauză, chiar și-atunci când simt că nu mai pot, ca să-și creeze un viitor și să-și făurească singuri destinul.

Dacă ai apreciat, te aștept pe rețelele de socializare, blog-uri și paginile de autor:

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 



COMENTARII

WORDPRESS: 0