Articol publicat în data de: lun, 18 Iul 2016



Poiană tîrzie cu flori şi amintiri

 

ciobanu gheorghe am 03Undeva, în omenescul şi nemuritorul mit al „Meşterului Manole”, se surprinde starea de dualitate a Ziditorului de minuni, prin aceea că, după ce o viaţă a plăsmuit, mai înainte de orice, harul zidirii al celor nouă învăţăcei din preajma lui, acum, către maturitate, se suie din nou pe schele, alături de toţi, dovedindu-şi, pînă la jertfă, prea marele său meşteşug, prin care îi întrecea pe toţi ceilalţi.

Asemănător, acum, Maestra tălmăcitoare întru toate cele ale poeziei, profesoara, de-o viaţă, de artă literară, Natalia Rusu, Preoteasă la altarul versificaţiei de la „Roman-Vodă”, altar de la care a analizat cohorte de poeţi şi galaxii lirice, la nenumărate generaţii de adolescenţi, iat-o acum, ajunsă pe Olimpul competenţei, ascuţindu-şi un creion al ei şi zămislind, după o sensibilitate proprie, grupaje poetice cu rimă şi ritm. După cîteva apariţii anterioare ce au văzut lumina „electronică” a tiparului, autoarea ne-a mai dăruit un titlu, deocamdată ultim: „Poiana cu flori tîrzii”, un titlu metaforă, care reflectă „ecuaţia cu o singură soluţie” a devenirii umane, cu toată încărcătura de sensibilitate ce o poartă cu ea. De la catedra sa de „Magistră a poeziei”, iat-o acum, la o masă de lucru, scriind o „poezie de Magistră”.

Volumul de faţă zăboveşte la trei popasuri: un „ieri” natal, un „azi” matur şi un „întotdeauna” caleidoscopic, dar spiritual şi liric. Vibraţia poetică se opreşte îndelung la un trecut peste care, prezentul de atunci, s-a rostogolit dureros, purtînd cu el absurdul unor conjuncturi istorice. Astfel, versurile sale de aici, sînt: „În căutarea… anilor amari”. E ca un altar al copilăriei, dominat de o „Sfîntă Treime” proprie – Credinţa, Basarabia şi Mama – peste care, pe neaşteptate, s-a revărsat mîlul, fără suflet, al unor evenimente-coşmar, un mîl ce a acoperit nemilos şi „păpădiile, salcîmul şi mălinul” din ograda bunicilor, ca şi „Podul de flori” de mai tîrziu, dar nu şi amintirile, ca şi speranţa ei dintotdeauna. De aici şi denumirea dată acestei prime părţi: „Sipetul cu icoane”.

Popasul următor – „De Senectute” – se opreşte la o altă pierdere a fiinţei sale, la anii vieţii, ce au fost răpiţi, acum nu de o trecătoare putere pămîntească, ci de o alta, cosmică şi ireversibilă. De aici şi înţelepciunea cu care autoarea comentează, versificat, acest „fugit” al existenţei. Îl priveşte cu realism, îl contopeşte calmă cu „Dincolo” şi îl întîmpină cu seninătatea lui: „Ei şi…”. Pentru autoare, dualitatea lui „a fi şi-apoi a nu mai fi” e firească, monomică şi suprapusă peste vectorul de trecere al fiinţei umane de la „ceea ce este”, la „mai multul” acesteia. E o „trecere”, parcă, de la „Poiana cu flori tîrzii”, la o alta întotdeauna numai cu flori, o furişare sensibilă, făcută printr-o „Săpînţă”.

carte Natalia Rusu Poiana cu Flori Tirzii 02Partea ultimă e „Umbră şi lumină”, ca o zăbovire înţeleaptă şi senină la acest „Dar”, care, privit mai tîrziu, rămîne doar un „dar”. O reîntîlnire cu zborul ireversibil al vieţii, privită ca fiind alăturarea duală a unui prezent punctiform, la linearismul trecutului, amîndouă grăbindu-se să ajungă, senine, la mult aşteptatul „dincolo”. Doar că între azi şi acel „dincolo”, mai poate să fie un „mîine”. „Ei şi?” Bucuria de a fi doar o particulă elementară e cu mult mai mare decît aceea de a te simţi cu dimensiuni de univers. Pentru autoarea noastră, totul e o poiană ascunsă de lume, în intimitatea căreia te poţi întîlni cu acea triadă a suficienţei: omul, sufletul şi umbra. E acea poiană a acelui „dincoace”, de lîngă noi, din care, apoi, doar după cîţiva paşi, te poţi furişa în acel „dincolo”, mirabil.

Poezia Nataliei Rusu e creaţie lirică „la ea acasă”, o casă modestă, dar bine făcută, la care, roci frumos aşezate, se alătură sensibilului mozaicaj al lemnului de mesteacăn. Totul e o cristalitate verbală, în ţesătura căreia domină luminozitatea ascendentă a vocalelor deschise.

Nimic „vorbe goale”, nimic „trigonometrie sonoră”. Totul e „poezie poetică” şi naturaleţe „nataliană”. Muzicalitatea textului e monodică, firească în ritm şi „molto parlato” ca textualitate. Stă departe de arhitectura barocă a unor posibile polifonii, iar etajările armonice se dăltuiesc doar la nivel de rimă. Impresionează, de asemenea, discreta gamă a unor poliritmii, la fel de cristalică, diferite de la o poezie la alta, nu dintr-o motivaţie coregrafică, ci în monovalenţă cu conţinutul lor.

Un grupaj liric pe care, chiar dacă autoarea îl compară ca fiind o „lăută fără strune”, noi îl imaginăm ca întruchipînd spovedania discretă a unor „strune fără lăută”. Se simte din nou că, mai mult decît se spune despre o trăsătură a poporului nostru, şi „limba română e născută spre a fi poetică”.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna februarie 2005

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close