Plecată din Săbăoani, „adoptată” de indienii nativi din Alberta

Veronica Grosariu, din Săbăoani, a emigrat, cu 20 de ani în urmă, în Canada. După ce a trecut examenul adaptării, a ajuns să coordoneze serviciul de îngrijiri la domiciliu al unei rezervaţii pentru indienii nativi din Alberta. Deşi consideră, acum, Calgary ca fiind casa ei, fiul său a primit cadou de majorat o excursie în România şi o reuniune cu toate neamurile din ţară.

Veronica Grosariu, asistentă medicală din Săbăoani, ţine, astăzi, în mână, îngrijirea medicală a unei rezervaţii de indieni din Alberta, Canada. Povestea ei, ca desprinsă dintr-un film, reprezintă un model pentru toţi cei care doresc să-şi depăşească barierele impuse de societate, sau, uneori, de propria suficienţă. 

„Am dorit mai mult”

indieni 2În 1994, Veronica Grosariu, Vica Balint, aşa cum o ştia toată lumea din satul natal, din Săbăoani, a emigrat în Canada. O decizie curajoasă, care i-a uimit pe mulţi dintre cei care îi cunoşteau familia, pentru că, în România, ducea o viaţă relativ comodă. Ea era asistentă medicală la spitalul din Piatra Neamţ, la endocrinologie, soţul ei era inginer electronist, aveau un apartament, maşină, aveau un copil. „Pentru mentalităţile de atunci, proaspăt ieşiţi din comunism, aveam tot ce ne trebuie. Soţul meu şi-a dorit, însă, mai mult. Era dezamăgit de ce se întâmpla în societate. Erau vremuri agitate, cu o politică tulbure, nu prea ştiai la ce să te aştepţi, şi el a zis că nu putem să stăm şi să aşteptăm să treacă viaţa până când se vor aşeza lucrurile în România. El a emigrat în aprilie 1994 şi, întâi, s-a ocupat de formalităţile necesare pentru a ne aduce şi pe noi. Crăciunul 1994 l-am făcut împreună la Calgary, în Alberta”, îşi aminteşte Veronica.

I-au trebuit, însă, câţiva ani de când a pus piciorul pe pământul canadian pentru a se simţi integrată în lumea la care visase. „Primele şase luni au fost un vis. Era Crăciunul, era iarnă, era o feerie, simţeam că am ajuns acolo unde mi-am dorit. Am citit toate cărţile în limba română de la biblioteca din Calgary. Apoi, am început să învăţ limba engleză, să fac cursuri, să îmi caut de lucru, să mă izbesc de tot felul de situaţii cu care nu eram familiarizată”, povesteşte Veronica. La cursuri de engleză nu s-a dus. A învăţat de una singură, acasă, uitându-se la televizor şi discutând cu bătrânii de care a avut grijă la primul ei job canadian, într-un cămin de bătrâni. „Când m-am prezentat la examenul de limba engleză, l-am luat fără să fi mers la cursuri. Apoi, am început să învăţ pentru atestatul profesional de asistentă medicală. Pregătirea şi participarea la examene au durat mai puţin decât a durat să primesc din România documentul care atesta că absolvisem Liceul Sanitar din Bacău, pentru a-mi putea echivala o parte din examene. Era o situaţie tulbure, Liceul Sanitar din Bacău nu mai exista, în locul lui era o şcoală postliceală, a durat destul de mult”, îşi aminteşte Veronica Grosariu.

Adoptată de o familie de indieni

indieni 3Odată devenită „register nurse”, Veronica Grosariu a lucrat, întâi, într-un spital şi, apoi, s-a îndreptat spre domeniul îngijirilor la domiciliu, specializându-se în îngrijiri paliative. Aşa a ajuns să se apropie de comunitatea de indieni nativi şi să îngrijească o indiancă dintr-o rezervaţie din apropiere. „Eram fascinată de indieni de pe timpul lecturilor din copilărie, din Karl May. M-am ataşat de bătrâna de care am avut grijă şi, apoi, am fost solicitată tot mai des în rezervaţie. Din 2000, sunt coordonatoarea serviciului de îngrijire la domiciliu pentru această zonă”, a spus Veronica Grosariu.

Legătura ei cu indienii a depăşit, însă, relaţia profesională. Veronica s-a împrietenit cu membrii familiilor, ajungând ca, în urmă cu câţiva ani, să fie adoptată de una dintre familii. „S-a întâmplat în 2003, când a murit mama mea. Eram foarte tristă pentru că nu am putut să ajung la înmormântare, deşi am stat cu ea o lună de zile înainte de a muri şi una dinte indience s-a oferit să-i ţină locul mamei mele. M-a înfiat, după regulile din tribul lor”, spune Veronica Grosariu.

„Să fii dispus să înveţi tot timpul”

indieni 4După 20 de ani petrecuţi în Alberta, ea consideră că acolo este casa ei. Vorbeşte româneşte în casă, cu soţul şi cu fiul său, deşi acesta îi răspunde în engleză şi, mai ales, vorbeşte româneşte cu surorile ei, fie că acestea sunt în România sau în Italia. „Familia este lucrul care mi-a lipsit cel mai mult în Canada. Acolo am găsit o viaţă calmă şi liniştită, îmi plac spaţiile imense din Canada, fapul că lipseşte aglomeraţia. Alberta este o provincie mai mare ca România, cu o populaţie de trei milioane de locuitori. Nu te ciocneşti de oameni pe stradă, oamenii sunt calmi şi zâmbitori. Dar îmi lipsea familia, surorile cu care mă întâlneam şi vorbeam despre orice. Noi suntem o familie mare şi foarte unită. Și acum, chiar dacă suntem împrăştiaţi în mai multe colţuri ale lumii, suntem, cred, mai apropiaţi decât mulţi dintre membrii unor familii care locuiesc în aceeaşi localitate”, a spus Veronica Grosariu.

indieni 5Ea consideră că secretul care a făcut-o să nu dea înapoi în faţa greutăţilor ridicate de adaptarea la noul mediu îl reprezintă deschiderea de a învăţa. „Cunosc români, dar şi persoane de altă naţionalitate, care nu s-au adaptat şi au fost nevoiţi să se întoarcă în ţara de origine. Pentru fiecare strămutat vine un moment foarte dificil, în care pare că toate îţi stau împotrivă şi trebuie să hotărăşti să mergi înainte sau nu. Să ai putere. În primii ani, ne întrebam mereu ce căutăm noi în Canada. După aceea, după ce am trecut de punctul critic, ne întrebam de ce nu am venit mai devreme. Trebuie să fii pregătit să înveţi tot timpul şi din orice. Mie nu mi-a fost niciodată greu să învăţ şi nici ruşine să întreb lucrurile pe care nu le-am ştiut”, spune Veronica Grosariu.

Întâlnire cu neamurile, cadou de majorat

Când a emigrat în Canada, George, băiatul Veronicăi, avea patru ani. A crescut, practic, vorbind altă limbă şi cunoscându-şi rudele de sânge din fotografii sau, după voce, la telefon. Cadoul de majorat pe care l-a primit de la părinţii săi a fost o vizită în România şi o întâlnire cu toată familia. „Am considerat că este foarte important pentru el să-şi cunoască familia, unchii, mătuşile, verişorii. Îi ştie, acum, foarte bine, pe fiecare, şi este foarte mândru de originea lui. Prietenilor şi colegilor le-a precizat întotdeauna că originea lui este europeană. Chiar dacă, pentru mine, acasă este acum Calgary, originea mea a rămas aceeaşi şi legăturile nu s-au rupt niciodată. Cred că sunt, chiar, mai puternice. În fiecare sâmbătă, avem reuniune de familie pe net – eu, ca soră mai mare, trebuie să ştiu ce se întâmplă cu fiecare”, mai spune Veronica.


COMENTARII

WORDPRESS: 0