Prima paginăGaleriile Gheorghe A. M. Ciobanu

Parnasul muşatin al artei – Otto Briese

Parnasul muşatin al artei – Otto Briese

Dimensiune text

 

ciobanu gheorghe am 03Un pictor moldav – Otto Briese – născut la Iaşi, elev de şcoală primară al Romanului şi tălmăcitor al naturii patriei sale, pe parcursul primelor şase decenii ale secolului trecut. În cele 3.000 de creaţii plastice, autorul s-a oprit mult la peisaje şi floral, precum şi la portretistică, din ultima grupă făcînd parte şi cele două sute de autoportrete.

Deşi s-a impus, încă din tinereţe, prin stilul său personal şi inovator, structura sa temperamentală, ca şi credinţa ce a nutrit-o în legătură cu filosofia creaţiei şi a artei, l-au îndreptat spre o modestie intimă şi o fugă declarată de orice afişaj, vecină aproape cu anonimatul zugravilor populari. Și, totuşi, acest „necunoscut” pentru marele public aparţine din plin şi cantitativ, şi ca desăvîrşire, plasticii româneşti şi universale.

Spaţialitatea, la Briese, este profund picturală. În toate peisajele sale, ca şi în pînzele cu personaje-corolă, predomină existenţa telurică, bogată în substanţialitate şi însumată într-un indirect geometrism. Pentru despărţirile orizontice, proporţia e foarte restrînsă, ceea ce conferă cadrului natural o pronunţată notă de concentrism şi de intimitate. De aici, poate, şi acel admirabil echilibru al materiei, atît la scara întregului pictural, cît şi la acea a componentelor acestuia, un ortogonalism ce se surprinde şi la grupurile florale, şi la naturile statice.

Privite spontan, peisajele sale emană spre privitor o discretă vibraţie a fotonilor, a măsurii lor de luminozitate şi o notă de voalaj optic, care transmite componentei materiale a picturii iluzia unei uşoare imponderabilităţi şi a unor tremurînde întrepătrunderi ale volumelor ei. E un tremolo sensibil, surprins de către penelul artistului, dar neapartenent şi retinei noastre, pe care ea doar îl constată şi intră, apoi, în rezonanţă cu ea.

Ca o năzuinţă de contracarare a acestui microdinamism, autorul zăboveşte, spontan, la acel rod al constructivismului uman, la făurirea acelor ziduri manolice, care reuşesc, pentru puţină vreme, să mai încetinească devenirea şi să strecoare, în conştiinţa noastră, speranţa unui „mîine” repetat. Aşa ruralice cum sînt ele şi destul de înaintate ca vieţuire, căsuţele sale, aşezate în mijlocul torentului de vitalitate al vegetaţiei, se oferă privirii noastre ca nişte insule mici, nesfîrtecate încă de neiertătorul „a nu mai fi”.

otto briesePentru Briese, şi lumina e o copărtaşă cosmică la acest destin al nerămînerii. În pelerinajul ei vijelios, purtat între două infinituri, ea se opreşte fugar pe pămînt şi apoi pe paletă, mîngîie, total şi repede, obrazul aspru al caselor, sărută, din zbor, ţesătura delicată a florilor, după care, în realitate şi nu pictural, îşi continuă „blestemul” ei de a nu se opri nicăieri. E un blestem, însă, pe care doar penelul picturii umane îl mai poate întrerupe. Singura ei bucurie e doar aceea că acum, pe pînza pictată de Briese, ea îşi dezbracă veşmîntul strălucitor, spre a se dărui privirii noastre, în toată splendoarea paradisiacă a culorilor. În această privinţă, cîteva dintre lucrări – „Toamnă” sau „Case la mahala” – sînt de neuitat.

Dacă în peisagistica şi floralul briesian se redă rezultanta de echilibru a naturii, imediat trecătoare în realitate, dar, pictural, oprită pe loc, în schimb, în portretele acestuia se surprinde tocmai această confruntare, neajunsă încă la pardisiacul măsurii, dintre cele două tendinţe, cardinale şi polarizate, ale existenţei. Se reţine, acum, expresia complexă a unor ochi, în care se reflectă şi zbuciumul realului din afară, ca şi zbaterea provocată, de către acesta în adîncimile sufleteşti ale omului.

Impresionează mult „serialul” celor două sute de autoportrete, grafică sau penel, constituite într-o discretă biografie psihologică a autorului. O succesiune care, mai presus de orice, surprinde furişarea ireversibilă a anotimpurilor umane, începînd cu primăvara adolescenţei şi apropiindu-se, implacabil, de sfîrşitul hibernal al vieţii. E o dualitate a devenirii omeneşti, în care maturizarea continuă a somaticului biologic se interpătrunde, osmotic, cu adîncimea complexă şi exprimată prin universul privirii, a lumii interne de suflet.

Un „vino – du-te” al existării noastre, împletit, de minune, cu acest „este”, lipsit de un „a fost” sau de un „va fi”, al naturii din jur.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2003

 

 



COMENTARII

WORDPRESS: 0