Paradoxul credinței – guest post Cristina Gherghel

Paradoxul credinței – guest post Cristina Gherghel

 

 

Mi-e greu să scriu despre credință. Nu numai pentru că nu sunt preot ori maică, dar nici nu am o pregătire specială în acest domeniu.

Am să scriu însă despre ceea ce am observat de-a lungul timpului despre credința în Dumnezeu și credincioși.

Tu crezi în Dumnezeu?
În care Dumnezeu? Al tău, al meu, al musulmanilor, al hindușilor?
Tu crezi că Dumnezeu are o religie?
Eu zic că Dumnezeu nu are nicio religie ori poate le are pe toate.

Atât despre Dumnezeu, acum voi povesti despre oameni, în special despre cei care cred… în ceva sau în cineva.

Sunt mulți cei care se bat cu pumnul în piept că-s credincioși, sunt mulți care se roagă, sunt mulți care merg la biserică, dar și mai mulți sunt cei care fac toate astea urând pe aproapele.

De curând, am fost cu mama în cabinetul unei doctorițe. Pe un dulap de circa un metru, erau aranjate cu grijă vreo 40 de obiecte de cult – poate mai multe. Mi s-a-ncrețit pielea pe mine pentru că acest medic m-a tratat cu un dispreț demn de un asasin.

Altădată eram într-un taxi tapițat cu iconițe în timp ce șoferul ridica cruci după cruci despre tot ce mișcă.

Ai văzut vreodată un film cu mafioți, cu traficanți de droguri și carne vie, cu asasini? Cred că da. Ai observat cât de mult se roagă acești criminali, chiar înainte de a apăsa pe trăgaci? Ai notat cum îngenunchează și pupă icoane după icoane, statui după statui? Le-ai admirat altarele făcute în casă, poate, și capelele din curte?

Pe rețelele de socializare este cea mai mare etalare cu fast a credinței. În fiecare minut apar nenumărate postări cu și despre Dumnezeu, sfinți și credință. Te uiți cu stupoare, căci tu știi ce om este acela care le distribuie. E un om plin de ură, de invidie, de răutate, un om care-ar omorî-o pe maică-sa pentru o sută de lei sau pentru o palmă de pământ.

Este un discurs general, nu referitor la o persoană anume. În plus, acest lucru nu este valabil în fiecare caz. Nu toți oamenii sunt ipocriți și dușmănoși.

Unii nici nu-și dau seama cum sunt.

Și nu știu de care să-mi fie frică mai mult: de cei care sunt afurisiți cu bună-știință sau de cei care nu-și dau seama de ceea ce fac?

Când cineva îți face rău, că ți-l face intenționat sau din greșeală, tot aceleași consecințe sunt, nu?
Ia să vedem.

Să zicem că unul dă cu mașina peste tine și-ți rupe picioarele. Contează din ce motiv a făcut-o? Picioarele tale-s rupte oricum.
Ce doresc să evidențiez este faptul că nu toți oamenii care cred în Dumnezeu sunt buni, din contră.
Și asta este un paradox. Unul dintre cele mai remarcabile paradoxuri de care am auzit vreodată.

Am citit multe cărți despre credință și-n niciuna nu am dat despre pasaje unde Dumnezeu – prin intermediul scrierilor făcute de oameni – instiga la ură, violență, răutate.

Cred că toți știm ce e bine și ce e rău, dar nu mai facem diferența. Ori pur și simplu nu ne interesează cui și cât rău facem, atâta timp când nu suntem noi cei vizați.
Și asta-i un semn rău, foarte rău.

Mi-au spus că m-am născut în era greșită, că sufăr prea mult pentru ce fac alții. Sunt de acord, dar așa trebuie să fie.
Și mi-au mai spus și că ar trebui să fiu mai indiferentă. Cu asta nu sunt de acord.
Nu vreau să fiu mai indiferentă!

Omenirea merge în această direcție, unde umanitatea este un concept denaturat, din cauza faptului că ne pasă din ce în ce mai puțin sau deloc. În fiecare zi, un om abandonează trăirile, dând vina pe suferința multă.

Da, mai toți suferim, dar unii suferă mai mult. Pe unii durerea îi face mai buni, pe alții mai rău, în timp ce câțiva se pierd pe cale. Rămân în plop și plopul în aer. Nu le mai pasă de nimeni și nimic, căci au inima frântă.

Dacă toți am fi nepăsători, oare ce s-ar întâmpla cu planeta noastră?

Ce s-ar întâmpla dacă nimănui nu i-ar păsa de drepturile animalelor, ale nevoiașilor, ale copiilor abandonați?

Aș vrea să sufăr mai puțin, dar nu aș vrea să nu-mi mai pese de nimeni și de nimic. Ce diferență ar fi între un robot și mine în cazul în care n-aș mai simți nimic?

Unii trebuie să rămână pe baricade ca să amintească celor care uită sau omit din culpă să se comporte omenește.

Un om care crede în Dumnezeu – cu fapta și nu numai cu cuvântul – este un om bun.
Dar ca să fii om bun, nu trebuie să crezi în Dumnezeu. Asta spun eu.

Ca să demonstrezi că ești om bun, nu trebuie să mergi în fiecare zi la biserică, nu trebuie să te târăști în genunchi și să te bați cu pumnii în piept, urlând că tu crezi în Dumnezeu.

Dacă ai crede, ai ști că El vede și aude tot. Știe ce faci, cui, cum, când și de ce.

Ești creștin (sau credincios), dar nu ești implicit om bun, repet. Vezi râca și războaiele între religii, uciderile în numele Domnului etc. Vezi intoleranța, capetele de acuză împotriva celor care iubesc, însă nu pe cine dictăm noi.

Iubesc pe cei ce iubesc de comun acord. Nu contează pe cine, atâta timp cât sunt oameni buni. Și câte polemici s-ar putea isca din cauza acestei afirmații!
Vin în conflict cu biserica, de aceea nu dezvolt. Cine vrea să înțeleagă, înțelege… dacă-i om bun.

Și scriu, și scriu despre cei care nu se comportă creștinește, deși știu sigur că aceștia nu citesc, iar dacă citesc, nu înțeleg sau arată cu degetul pe altcineva (ori îți sar la gât).

Că, așa cum am menționat mai înainte, unii nici nu-și dau seama cum și ce sunt.

Dar n-am să mă resemnez niciodată, n-am să tac, n-am să mă prefac că nu văd și nu mă interesează. Poate un om, care este la o răscruce, și-a pierdut speranța și se gândește să se „dea în rând” cu ceilalți și are nevoie de cineva care să-i arate calea dreaptă.

Eu pentru aceștia scriu de fapt. Căci știu ce-nseamnă când te pierzi pe drum și-ai vrea ca cineva să te prindă de umeri, să te zguduie și să te trezească din starea de amorțeală în care ai căzut în mod inconștient, poate. Că „cine stă cu lupul în groapă învață se urle” și nu-și dă seama până când nu-i atrage cineva atenția.
Oamenii ăștia-s rari, dar mai bine mai puțini, decât niciunul.

În concluzie, credința nu are a face cu bunătatea. Dar, în unele cazuri, sunt complementare.

Unii oameni răi au devenit buni când l-au întâlnit pe Dumnezeu. Poate într-un moment cumplit când nimeni nu mai era cu ei. Dar despre asta am scris aici: „Credința ne-ntărește” și-n „14 nuanțe de roșu”.

Fiecare trebuie să creadă în ceva. Eu cred că am să merg să culeg niște vișine.

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 2
  • Robert Grigore Manea 3 săptămâni

    Frumos articol, mulțumesc!

  • Mă bucur că cineva apreciază. Mulțumesc pentru mărturie. E lucru mare!