Articol publicat în data de: vin, 17 Mar 2017



„Palmele mele, hârtiile destinului!”

 

De fiecare dată îi privesc mâinile. La început, mă holbam la ele, dar, cu timpul, am învățat să le admir, cu discreție. Sunt atât de mărunt și profund înțepate și crestate, că nici o cremă din lume nu le mai poate aduce la imaginea lor de odinioară. Mâinile astea arată anii de muncă în care, încercând să scoată mici minuni, relativ perfecte, din ele, nu s-a îndurat și nu a găsit încă varianta în care ar putea să o facă. Pur și simplu, nu s-au inventat mănușile care să o protejeze de înțepăturile spinilor sau de tăieturile capetelor de sârmulițe pe care le folosește în munca ei. Știu sigur că a cumpărat, de-a lungul vremii, tot felul de creme care să le mai domolească uscăciunea, dar nici una nu a apucat să le regenereze pentru că, zi de zi, noi și noi răni minuscule apar pe ele. Pur și simplu, așa arată mâinile unui florar, care în fiecare buchet și în fiecare coroană își pune o fărâmă de suflet. „Palmele mele, hârtiile destinului”, spunea într-un haiku.

Camelia Măcincă, căci despre ea vorbim astăzi, a fost, mai bine de 14 ani, lider de sindicat al celei mai mari fabrici de încălțăminte din Timișoara – Banatim, este autoarea mai multor volume de poezii, a participat la Revoluția din ’89 fără să ceară certificat de revoluționar, este mama unui băiat pe care îl crește singură dintotdeauna și, tocmai pentru a-i asigura acestuia o viață decentă, a deschis o firmă de servicii funerare, iar astăzi se specializează în meseria de maestru florar. Este recunoscută pentru talentul ei de a aduce tradiția în prim plan, redând strălucirea de odinioară combinațiilor dintre spice, lavandă, cânepă și tricolor, combinații ce sunt din ce în ce mai apreciate de românii aflați în diasporă. O viață banală, ar putea spune unii. Deloc adevărat!

Cu greu s-a lăsat înduplecată să-și spună povestea vieții, care i se pare firească. Mai mult protestând, pentru că „n-a făcut nici o mare descoperire și nici n-a ridicat vreo statuie”, a început să depene firul amintirilor.

La buchet se poartă tricolorul!

„În 2006, puteam să rămân în Timișoara, la o firmă privată, dar mi s-a cerut «să-mi țin gura», ori eu nu pot să tac. Pe de altă parte, programul de lucru era foarte lung, ori eu, cu un copil de patru ani, nu făceam față fizic! Atunci, am preferat să vin la țară și să fac ceva. Am văzut că nu era nicio firmă de servicii funerare și de asta m-am apucat. E puțin deprimant, dar te face să vezi viața la rece. Cu timpul, clienții m-au condus spre florărie! S-au cerut întâi coroanele cu flori naturale, pe urmă buchete, lumânări…, iar astăzi urmez niște cursuri care să mă acrediteze ca meșter florar și fac aranjamente florale. Nu ikebana, care este o stare de spirit! Nu se face în florării! Fac aranjamente florale deosebite, cu semnificație! Îmi place ceea ce fac! Spre deosebire de alte meserii la care execuți robotic același lucru, eu am diversitate și discut cu oamenii! Îmi place să vorbesc cu oamenii!

Am constatat că mulți dintre cei plecați au început să aprecieze vechile noastre valori etnografice. Începe să se dezvolte un spirit al sintagmei «sunt român!», începe să înflorească o mândrie națională – chiar dacă este în faza incipientă – și ai noștri încep să-și afișeze identitatea națională în fața altor comunități. Prin urmare, se duc la întâlnirile comunităților îmbrăcați în costum popular, au început să caute, să cumpere, să păstreze și să conserve costumele populare vechi și să ceară ca aranjamentele florale să fie decorate, la varii evenimente, cu o cordeluță tricoloră. Se poartă tricolorul! Și cânepa! Chiar am avut un eveniment la care, în mod expres, mi s-a cerut să folosesc cânepa dintr-un sac vechi și dantelă veche. Levănțica se solicită des și, în general, temele românești. Desigur că se caută și lucrurile noi, prețioase, dar remarc faptul că, din ce în ce mai mult, prinde teren laitmotivul tradițional și cel nonconformist. La final, cea mai mare mulțumire a mea este să citesc pe fața clientului satisfacția că a primit ceea ce și-a dorit. Mi se întâmplă să primesc câte un mesaj privat de genul: «Știu că e greu, știu că nu-i tocmai ieftin, dar știu că poți să mi-l faci!» Iar eu mă strădui să fac ce mi s-a cerut! Desigur, fiecare mireasă dorește ca ziua nunții ei să fie unică, frumoasă, de neuitat. Și atunci nu poți să te joci cu așa ceva!”, afirmă Camelia Măcincă.

„Bătrânul de la forțele de muncă mi-a hotărât soarta!”

„În 1982, când am terminat liceul, țintele tineretului erau MetaloGlobus București, Drapelul Roșu Brașov și Timișoara. Orașele erau închise. Se primea un anume număr de lucrători și, pe urmă, se anunța că sunt suficienți și nu mai fac angajări. Am prins, în noiembrie ’82, «Timișoara – oraș deschis». Și m-am dus acolo la Forțele de Muncă, unde mi s-a spus așa: «Pentru fete, avem liber la Filty, Banatul și Tehnometal». Era un moșuleț care, văzându-mă derutată, a zis: «Pentru fete e mai bine la Banatul» și, zdrang!, mi-a pus ștampila. Omul ăla mi-a hotărât soarta! Așa am ajuns la Banatul, fabrică de încălțăminte fondată în 1901. Acum un an, o cunoștință m-a anunțat că Banatul a fost rasă de pe fața pământului, după 100 de ani de existență. Odinioară acolo se făceau celebrii pantofi Otter”, povestește Camelia Măcincă.

Lider de sindicat pentru 14 ani

„În perioada Revoluției, a fost o explozie de informații derutante. Aceea a fost perioada în care s-au înființat sindicatele și tot atunci a venit în fabrică un colonel din Armată, cu caschetă și cu o cravașă, și, foarte autoritar, tot izbindu-și cravașa peste mână, mergea din secție în secție și le explica oamenilor că trebuie să muncească și să-și bage mințile în cap. Noi, fiind secție de femei, în momentul ăla eram vreo 250 de femei. Și omul încerca să ne intimideze și să ne amenințe. Eu mă uitam la colegele mele, despre care știam cam ce viață chinuită au și care tăceau mâlc. Atunci, mi-am luat inima în dinți și, tremurându-mi genunchii, m-am prins de o mașină de-o cusut și zic: «Tovarășu’, acum suntem după revoluția asta care tocmai a fost. Ni s-a spus că e democrație și că va începe de la noi, de jos în sus, și dumneavoastră veniți să ne amenințați? Noi știm să lucrăm și o să lucrăm, dar vrem să știm pentru ce-a murit Zabulică!?» (Acest Zabulică era un coleg de-al nostru care a fost ucis la Revoluție). Și, dintr-o dată, toate fetele au început să vocifereze.

Pe urmă, probabil pentru fapta mea de curaj, am fost votată în conducerea sindicatului, pentru ca, trei ani mai târziu, să fiu votată lider de sindicat. Pentru mine au schimbat salariații statutul sindicatului, ca să pot rămâne la conducere perioade mai lungi. 14 ani am fost lider de sindicat și prima mea mare realizare a fost să le aduc butelii la liber, într-o perioadă în care buteliile se dădeau cu o grămadă de dosare și programări. Am fost al doilea sindicat din țară care a dat butelii, la liber, salariaților”, rememorează Camelia Măcincă.

„Am fost la Revoluție!”

„În zilele Revoluției, circulau tot felul de informații derutante. Noi eram obligați să mergem la serviciu. Se făceau două fișe de prezență. O dată la intrarea în fabrică și, pe urmă, la intrarea în secție. Se instaurase stare de asediu. Seara nu era voie să ieși pe străzi și după ședințele operative ni se făceau tot felul de comunicări și informări cu privire la cei din stradă, despre care ni se spunea că sunt huligani, dar colegele mele se uitau unele la altele și ziceau că acolo erau frații, soții, cumnații – familiile lor. «Cum să-i facă huligani?» Pe străzi circulau trupe armate formate din «pifani» cărora li se ordona să tragă. După serviciu, până acasă, trebuia să merg doi kilometrii. Îi făceam târâș, mergând aplecat, ferindu-mă de boscheți și sărind peste cadavre. Nu se mai ținea cont de unde erau morții. Toți trebuiau să ajungă la crematoriu sau la groapa comună.

Am ieșit în stradă, alături de ceilalți protestatari. La ordinul generalului Chițac s-a tras în mulțime. Astăzi, când duc un buchet de flori la monumentul eroilor, îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt și eu pe lista aia. N-am profitat de pe urma Revoluției. Știu două colege care, deși în perioada aia nu fuseseră în Timișoara, au fost la Prefectură și au cerut certificate de revoluționar. S-au dat apartamente pentru revoluționari, care, după lege, s-au putut cumpăra. Eu nu m-am dus! Am considerat că e imoral să fac asta!”, afirmă Camelia Măcincă.

Legislația a îngropat industria românească cu tradiție

„M-am întors la Săbăoani, în 2006, după ce s-a închis Banatim-ul. Italienii își făcuseră linii mici de producție mai peste tot acolo unde au prins spații goale: în hambare, la marginea orașului, în hale dezafectate… Ei plăteau oamenii mai bine decât fostele întreprinderi de stat și au acaparat, încet–încet, toată forța calificată de muncă. Așa au început să se pună «pe chituci» școlile profesionale care nu-și mai aveau rostul și nu s-au mai făcut cursuri de calificare în domeniu. Atunci a început declinul. În 1997, s-a emis legea protecției muncii. O lege foarte bună, în avantajul oamenilor, dar un dezastru pentru fabricile mari care își desfășurau activitatea în clădiri vechi, de peste 100 de ani, cu utilaje vechi. Spre exemplu, legea obliga firmele să asigure un duș la cinci oameni, ori la noi erau o mie de oameni. Era imposibil. Se ajunsese ca amenzile să fie mai mari decât profitul.

Bani de investit nu erau, pentru că privatizarea s-a făcut prin MEBO, adică prin vestitele certificate de acționar care se dădeau la acea vreme. Pe hârtii, nu pe bani! Pentru investiții se conta pe profit, ori profitul a început, încet–încet, să dispară și din cauza acestor firme mici care primeau o sumedenie de facilități, pentru că erau deschise de investitori străini, în timp ce firmele românești cu tradiție erau «ajutate» să dispară. S-a făcut o discriminare crasă, nedreaptă, nejustificată între facilitățile acordate firmelor străine și celor românești. De asta au dispărut marii producători interni și ăsta este cel mai evident motiv pentru care astăzi suntem aici!

Și astăzi e la fel! Străinilor li se dau tot felul avantaje, în timp ce românii nu au decât promisiuni și stau cu punga de gheață pe cap și cu o grămadă de semne de întrebare despre cum să facă să le asigure un viitor copiilor”, mai spune Camelia Măcincă.

 

 

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close