Ultima invenție guvernamentală în materie de legislația muncii este un impozit de 2% din baza impozabilă a salariilor, ce urmează a fi aplicat de anul viitor și plătit, în egală măsură, atât de angajat, cât și de angajator. Scopul implementării acestui impozit, în perioada 2020 – 2030, ar fi ca, din fondurile acumulate, sa fie suportate cheltuielile de calificare, recalificare și perfecționare a salariaților pe tot parcursul vieții. Justificarea ar fi că mai puțin de 1% din populația activă a participat anul trecut la cursuri de perfecționare, în timp ce ținta e 10%, conform standardelor impuse de UE.
Fostul ministru al Educației, Ecaterina Andronescu, explica faptul că impozitul este necesar pentru că structura bugetară este acaparată în mare măsură de absolvenți de facultăți private, făcute la distanță, despre care s-a concluzionat că sunt „deprofesionalizați” și care, iacătă, trebuie trimiși din nou la școală ca să învețe meserie, dar nu oriunde. Musai trebuie să fie școliți în universități, care nu sunt „de la colțul străzii”. Ciudată afirmație, mai ales pentru că, în România, angajările se fac după niște coduri COR, care impun existența unor diplomele ce sunt recunoscute atât de Ministerul Muncii, cât și de Ministerul Educației, emitentul fiind atestat de cele două instituții. Practic, doamna ministru recunoaște public că valoarea diplomelor emise cu avizul instituției pe care o conduce este zero și că, de asemenea, valoarea procedurilor de angajare și evaluare periodică a salariaților din instituțiile de stat este nulă.
Eu îi mulțumesc doamnei ministru pentru o astfel de afirmație mai ales pentru faptul că reflectă realitatea, deși cred că ea este izvorâtă din inconștiență.
Sunt deja ani de zile de când am ajuns la concluzia că învățământul românesc este strategic construit, de așa manieră încât să susțină sistemul privat care, prin diferență, oferă cadre didactice direct interesate, precum și bază materială și logistică. Părinții responsabili și cu potențial financiar își canalizează copii spre școlile europene care fac performanță, în timp ce școala românească, deși creatoare întrucâtva de performeri, este ruptă de realitatea pieței muncii.
Bugetul ce urmează fi constituit de la anul pentru perfecționarea forței de muncă active va însuma peste 55 de milioane de euro, rupte, după modelul comunist, din veniturile tuturor firmelor si salariaților, pentru a instrui maxim câteva sute de mii de angajați autosuficienți din aparatul de stat, dar va crea un alt aparat cu alte mii de angajați. Deci contul personal de învățare nu va însemna decât o altă formă de suprataxare a forței de muncă prost gestionată, banii fiind investiți tot în aparatul administrativ, și nu în producție.
Actuala legislație dă posibilitatea șomerilor, spre exemplu, să se califice și recalifice prin cursurile Agențiilor de șomaj și obligă firmele ca, din fonduri proprii, cel puțin o dată la doi ani, să-și trimită salariații la calificare. Mai mult, tocmai competiția de piață a obligat sistemul privat să gestioneze această problemă prin departamentele de resurse umane, care își prevăd în bugetele anuale cursuri de educare a propriului personal, de la sănătate, stil de viață și alimentație, până la dezvoltarea unui plan de carieră. Sistemul privat de calificare și recalificare a forței de muncă, acreditat de Ministerul Muncii și Ministerul Educației, oferă tot spectrul de cursuri de calificare, doar că nu face simbioza dintre școlile de calificare și producătorii sau prestatorii de servicii, neasigurându-le, la final, un contract de muncă, de stagiu, de practică sau de ucenicie.
Ce ne trebuie nouă nu e o altă gogoriță despre cum să profesionalizăm discreționar niște salariați indolenți din sistemul de stat, ci despre cum trebuie gestionat bugetul de stat deja existent pentru crearea unei forțe de muncă adaptată la piață și care să rămână în România. Pentru asta nu trebuie decât o mână de specialiști care să facă studii de piață și prognoză, dar, mai ales, un management de calitate și o strategie pe termen lung.
Comentarii