Omenia nu se învață la școală, dar ar trebui – guest post Cristina Gherghel

Omenia nu se învață la școală, dar ar trebui – guest post Cristina Gherghel

 

 

Nu știu tu, dar eu am fost învățată să fiu om acasă – înainte de a merge la școală – de către părinți, în special de către tatăl meu, odihnească-se în pace.

Tata îmi spunea mereu să fiu umilă, să ajut pe cine pot (cum pot), să dau bună ziua la oameni când trec pe lângă ei sau intru într-o încăpere, să răspund la salutul oamenilor, să tratez pe toată lumea cu respect, să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, să evit conflictele etc.

Am ascultat, pentru că-mi dădea un bun exemplu și-am crezut că toți fac la fel.

M-am înșelat amarnic, dar nu am știut cu-adevărat cât de amarnic până acum. De fapt, nu e că nu am știut, n-am vrut să văd, să accept, mai bine zis, căci oarbă și surdă nu sunt. În plus, am un spirit de observație deosebit de dezvoltat.

Însă, am tot spus că cei care se comportă contrar învățămintelor tatălui meu sunt mult mai puțini în comparație cu ceilalți, oamenii adică. La orice pas am întâlnit neoameni, dar m-am încăpățânat să cred că sunt excepții. „Orice pădure are uscăturile ei.”

Nu?

Și totuși, de când m-am reîntors în țară, ca să mă îngrijesc de mama, m-am lovit mult prea des de persoane care nu știu ce-i omenia.

Omenia nu are a face cu gradul de cultură și educație, am notat cu durere. Căci dacă ar fi așa, doctorii, de exemplu, după atâția ani de studiu, ar fi maeștri în arta omeniei. Dar nu sunt, dimpotrivă.

Unii oameni cu studii înalte (clar că nu toți doctorii – iar ei sunt doar un exemplu, aș fi putut menționa profesorii – unii) se urcă pe un piedestal și de acolo aruncă fulgere de aroganță și jeturi de bădărănie de rămâi perplex, neștiind ce te-a lovit, că nu te aștepți.

Cât am rămas în satul natal, Gherăești, asta înainte de Revoluția din 1989 (căderea comunismului), am fost norocoasă. Acolo, țăranii, aproape toți, erau oameni. Puțini aveau studii înalte și puțini se credeau buricul pământului datorită acelor studii (oricare ar fi fost ele).

Din cauza asta, datorită mai degrabă, am crezut că peste tot – la țară sau la oraș – oamenii sunt oameni și nu înfumurați cărora să nu le ajungi cu o prăjină la nas. Dar nu, unii nu sunt oameni oricâte masterate și doctorate ar avea, căci omenia nu se învață pe băncile școlii – în general. Să fii om este o decizie – cum am scris în „14 nuanțe de roșu”.

E drept că unii se comportă urât cu ceilalți deoarece mulți nu dau un ban pe respect (habar nu au ce-nseamnă), dar oare suntem toți la fel?

Eu zic că nu. Iar tu îmi dai dreptate, sunt convinsă.

Nu poți trata pe toți cu aceeași unitate de măsură. Respect legea mea personală de aur: ești porc cu mine? Sunt porc și eu, dar cu tine, nu cu alții (toți).

La noi, să lipsești de respect pe majoritatea este chestiune de obișnuință. „Dă-i dracului de țărani, eu sunt doctor, am dreptul să-i tratez cum îmi șade mie bine.”

Aș da nume, căci am mai mulți doctori în minte, dar nu o fac, mi-e frică de represalii. La noi nu e ca în altă țară – atunci când faci reclamație, pârâtul își revizuiește comportamentul mizerabil (mai mult obligat de contract) – nu, la noi pârâtul sare pe tine cu toată muniția ce are în dotare și vai și-amar să ajungi din nou pe mâna lui.

Pentru mine nu merg la doctor (la spital) – nu am fost de 15 ani. De fapt, la noi în țară, nu am fost niciodată la doctor. Am o soră asistentă, dacă am avut vreodată nevoie de un consult medical, ea m-a ajutat. Norocul meu că nu mi-am rupt vreun os…

Dar am fost cu părinții mei de multe ori. Văzând cum au fost tratați – nu doar ei și nu numai într-un spital (nu de toți doctorii, repet) – am pus în portofel o foaie de hârtie pe care am scris așa: „Dacă mă găsiți pe stradă în stare de inconștiență, vă rog din inimă, să nu mă duceți la spital! Ignorați-mă mai bine.”

Mi-e groază de spitale. Mă simt rău numai cât aud de ele.

Și nu este pentru faptul că sunt murdare și condiții ioc, dar pentru cum ești tratat când ajungi pe mâna lor, a unor medici. Subliniez din nou, nu toți doctorii sunt la fel, așa cum nici toți țăranii nu sunt la fel.

Și când zic țăran, mă refer la cel născut la țară, nu la om fără studii înalte. Să fim serioși, mulți dintre cei ce muncesc pământul sunt mai oameni decât cei care au cheltuit averile părinților pentru a deveni erudiți.

Dar, oricât aș detesta spitalele, trebuie să o duc pe mama. Și dacă pot s-o duc la un spital de stat, pentru că a plătit o viață taxe (sau cum s-or numi la noi), de ce să nu o fac?

Am bază că medicii care lucrează pentru spitale de stat sunt la fel de capabili – din punct de vedere profesional – ca și cei de la privat. Se știe că mulți medici angajați sau fondatori ai clinicilor private au un post la un spital de stat.

La centrul medical din Barticești am fost tratate cu respect și considerație, dar în spitalul de stat, păzea! Ore-ntregi de așteptare – și asta în ciuda faptului că cabinetul era gol (un caz). Da, poate avea de lucru, nu zic nu, dar oamenii așteaptă pe hol – unii dintre ei fiind grav bolnavi.

Și când intri, urlă la tine că de ce ai bătut la ușă când a zis să nu intri. Dar cu zarva de pe hol cum s-auzi ce ripostează doctorul alterat că ai îndrăznit să deranjezi. Și asta-i valabil pentru orice pacient, nu numai pentru mine sau pentru unul. Fiecare pacient este tratat la fel. Nu contează cât de respectuos sau nerespectuos ești, tot ți-o iei peste cap. Și-atunci, pentru prima dată în viața mea, mi-am zis: „de ce să stau să mă calce în picioare când pot să fiu și eu bădărancă?”

Când mi-a urlat că e logic unde trebuie să mă așez, am răspuns că e logic numai pentru dumneaei, că lucrează în acel cabinet de naiba știe câți ani. Este o logică creată de dumneaei, nu o logică care „sare-n ochi” unui oricare pacient.

Și nu mai spun câte a aruncat doamna atotștiutoare (în acest caz specific, foarte proaspăt), dar fără pic de umanitate și omenie. A vrut cu tot dinadinsul să mă facă să mă simt ignorantă. Și n-avea cum altfel, nu sunt medic, nu am studiat pe băncile unei universități. Nu știu din cap prospectele medicamentelor. Mamă, cum s-a uitat la mine… parcă făcusem o crimă. Câtă lipsă de considerație, ori, mai pe șleau, cât dispreț în ochii ei.

Și n-am putut să nu mă gândesc la vorba lui Creangă: „Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj.”

Pentru mine, o ființă căreia îi lipsesc umanitatea și omenia nu are nici cea mai mică valoare umană.

Dacă aș fi vreodată pusă-n situația să salvez un oier sau un doctor – ori unul, ori altul, nu amândoi – aș salva oierul. Fără nici cea mai mică ezitare.

Oierul nu știe cine e Hippocrate, dar pentru mine asta nu contează.

Așa cum nu contează nici cum se prezintă gramatica unuia, atâta timp cât acesta este om.

Sunt de părere că în școli ar trebui să se introducă ore obligatorii de omenie și umanitate – chiar mai multe decât matematică și limba română. Pentru că degeaba știe unul că „mă-ta” să scrie cu cratimă și că 7×9 = 63, dacă nu știe cum să fie om.

 

Dacă ai apreciat și vrei să afli mai multe, te aștept pe bloguri și pe rețelele de socializare:

  • https://www.facebook.com/autorcristinag
  • https://scriitorcristinag.blogspot.com

În plus, săptămâna viitoare, pe 20 iunie, este hramul bisericii din satul meu natal, Gherăești, bâlciul adică. Nu pot să te invit acasă (mai am de făcut multe la locuința mamei și n-ai pe unde trece), dar poate vrei să faci un dans în median.

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 4
  • Ritan angela o lună

    Cat adevar este in aceste putine cuvinte ,,la fel am avut si eu acelas dispret in spital pt parintii mei , dupa ei batranii sant de aruncat la gunoi , pana acum nu au avut nevoie de doctori dar vine un moment cand este nevoie .Parerea lor care este ca au 80 de ani si ce mai vrem ? . Atunci cine sa mearga in spitale , tinerii ?..?

    • Ce rău mă simt când citesc astfel de mărturii. E atât de trist! Sunt părinții noștri, ne doare sufletul indiferent de vârsta lor. Nimeni nu trebuie să sufere dacă se poate face ceva.
      Dar știți ce? S-au schimbat multe la spital. Chiar acum scriu despre asta.
      Vă doresc să nu mai aveți niciodată parte de un tratament rău.

  • Alexa o lună

    Un articol de exceptie ce exemplifica gradul ge involutie a respectului fata de sine si de toti cetatenii de la opinca pana la vladica.Daca ininte de anii 90 un copil ,un tanar hu spunea buna ziua la vecini sau oamenilor din sat, stia ca daca afla parinti era mustrat, dar astazi tinerii si chiar multi in varsta in loc sa salute te injura.Aceasta comportare se datoreaza in primul rand parintilor care au uitat cum se comporau cand au fost copii si nu in ultimul rand scolii si societatii,care trateaza cu indiferenta acest aspect .

    • Mulțumesc pentru apreciere.
      Se schimbă lumea și deseori nu în bine. E rău de acei care nu uită și nu încetează să fie oameni în această societate în care să „arătăm” este mai important decât să „fim”.