Articol publicat în data de: mie, 13 Iul 2016



„Octetul despre… perfecţiunea în cheia sol”

 

ciobanu gheorghe am 03O baghetă, devenită condei şi cîteva partituri, ajunse a fi „duete verbale”, toate alcătuind un „serial concertistic” original, epurat de aplauze melomanice şi desfăşurat în „studioul de cameră” al unui cronicar: volumul „Privilegii”, semnat de Ioan Amironoaie. E un „octet” prietenos şi competent, desfăşurat cu partiturile deschise, dar cu instrumentele artei muzicale depuse în tăcere pe catifele scenice, sau împletite, discret, cu aşteptarea noilor penumbre ale unor săli de concert.

Totul este scris în „dialog major”, întrebările autorului fiind pornite din sinceritatea de „cheia sol” a interogativului, la care „maeştri” răspund cu toată gravitatea şi răspunderea lor profesională, pornită din „cheia fa” a profunzimii talentului lor artistic. E o reducţie la „duo”, a unor partituri complexe, în care orchestraţia multiplă a răspunsurilor alternează cu solistica liberă, „senza misura”, a pasajelor competente, susţinute de către autor.

„Partitura” simfonismului dialogal este distribuită inteligent, peste tot dominînd autenticitatea „de corzi” a destăinuirilor, ca şi acea a deschiderilor de „duble corzi”, fiind absente, pe tot parcursul cărţii, „loviturile de timpan” ale unor eventuale neconcordanţe de comuniune dialogală. Nimic dintr-un neprevăzut „allegro de sonată” colocvial, ci totul respiră măreţia de „largo” a plenitudinii creatoare.

Autorul deschide „suita” de dialoguri cu o „ridicare de baghetă”, aparţinînd dirijorului de altitudine, Nicolae Gîscă, pentru care podiumul orchestral are severitate de Olimp, iar sensibilitatea în a însufleţi partitura, profunzime omenească. Deşi contopit cu un pupitru, o baghetă şi o partitură, meandrele sale dirijorale au cuprins toată istoria creaţiei muzicale şi tot „ocolul pămîntului”.

Următorul „In Gloriam” se opreşte la zămislitorul de miraj sonor – Tudor Jarda – pentru care binomul poezie şi cînt formează un cristal de supratrăire omenească, iar „Înger şi Demon”, o „Divina Commedia” a desăvîrşirii compoziţionale.

O voce de „Muzica Sferelor” şi o însufleţire dăruită zbuciumului pămîntesc o întruchipează solista „de aur”, Marina Krilovici, pe care Festivalul „Enescu” a metamorfozat-o în a fi şi mondială, dar şi cerească. De la Teba s-a desfăşurat apoi în toate intimităţile vieţii şi autorul volumului participă şi el, prin comentariile făcute, la aceste drame scenice profund umane.

ioan amironoaie - privilegii1Ataşat de un acelaşi „Oedip” enescian pe care l-a întruchipat, în premieră, pe scena românească, David Ohanesian este un alt pisc liric, la care, inteligent şi evocator, Ioan Amironoaie îşi opreşte condeiul. Un condei care, împreună cu destăinuirea interpretului, subliniază convingător că: „Omul e mai tare decît destinul”. Clarinetistul de excepţie Aurelian-Octav Popa e o altă schimbare de partitură a autorului. Un dialog cu un mare interpret român care, prin arta clarinetului său, constituie, în istorie, un „Flaut fermecat” al noului mileniu. Un repertoriu „largo” şi o trubariadă de „tutti” fac din interpretul nostru ca fiind, în aceste decenii, tălmăcitorul, fără pereche, al trăirilor umane superioare.

Un popas plin de o cuvenită admiraţie şi însoţit de un dialog redus la o impresionantă esenţă este acela purtat cu inegalatul violonist Ștefan Ruha, devenit, nu de multă vreme, amintirea unui vrăjitor al arcuşului. Un Ruha, legendar pînă acum şi de legendă pentru viitorime, care a executat, în prezenţa autorului Amironoaie, un neprevăzut „cîntec de lebădă”.

Un alt făuritor de sublim sonor, înşiruit, la început, pe portativ şi devenit, apoi, prin interpretare, miraj muzical, este compozitorul Vasile Spătărelu, căruia autorul nostru îi prefigurează de minune şi programul şi „laboratorul” său demiurgic, dominate de nesfîrşitul paralelic al portativelor. Impresionează aici revărsarea incredibilă de muzicieni, apartenenţi spaţiului carpato-dunărean, cu care muzicianul amintit a slujit împreună la altarul creativităţii adevărate.

În final, Ioan Amironoaie mai face un popas, fără ca acesta să fie, în perspectivă, ultimul, în preajma lui Harry Tavitian, apartenent muzicii de jazz, la care spontaneitatea creativităţii e la fel de promptă cu aceea a trăirilor de la o clipă la alta. Autorul se complace acum în a sublinia programul componistico-interpretativ, ca pornind, cum e şi firesc, de la autenticul naţional românesc.

Autorul Amironoaie se desfăşoară, în dialogurile purtate, ca o admirabilă „vioară a doua”, pe o partitură compusă şi cu inteligenţă şi cu suficienţă. Un „concert dualic”, din care se confirmă, prin toţi, superioritatea şi contemporaneitatea muzicii clasice româneşti, în ansamblul mondial al „diapazonului” de altitudine la care s-a ajuns, ca şi penumbra socială ce o însoţeşte, în ultimii ani, acea „adeziune” disonantă cu care este primită de către publicul autohton.

Prin volumul de faţă, am trăit din plin „privilegiul” de a ne reîntîlni, indirect, cu o „grande opera” a recunoscutului har istoric pe care binecuvîntatul nostru popor îl are în preţioasa artă a lui Orfeu. Sînt „privilegii” polifonice, ce ne transmit, metaforic, sentimentul că sinuoasa geometrie a „cheii sol” repetă melodic tăcerea, geologică şi istorică, a defileurilor noastre carpatice.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna octombrie 2004

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close