Oamenii înțelepți nu-i atacă pe ceilalți – guest post Cristina Gherghel

Oamenii înțelepți nu-i atacă pe ceilalți – guest post Cristina Gherghel

 

Ți s-a întâmplat vreodată să citești un material pe net și să ajungi la secțiunea comentarii?

Poate ai vrut să-ți spui și tu părerea sau poate erai curios de ce gândesc ceilalți despre ce-au citit, vizionat sau ascultat.

Ce fel de comentarii ai notat că sunt mai frecvente, în general?

Din experiența mea, spun că atacurile personale, directe, legate de greșelile de ortografie și exprimare sunt, de departe, cele care ies în evidență cel mai tare. Și aici mă refer la certurile între comentatori. Cum a greșit unul ceva în părerea scrisă – pozitivă sau negativă –, cum sare altcineva să-l corecteze, după ce insultă, ofensează și ironizează cum știe mai bine. Și-apoi sare altul, care-l atacă – cu tot arsenalul de cunoștințe de limba română pe care-l are în dotare – pe cel care s-a luat de primul. Și-apoi sare altul, care-l apără pe unul dintre aceștia. Și merg înainte așa până unul dintre ei se plictisește și nu mai răspunde. Și când unul se dă bătut, celălalt se umflă în pene.

De câte ori dau peste astfel de comentarii (e plin netul), nu pot să nu mă-ntreb care dintre ei știe ce-i înțelepciunea. Sau smerenia.

Pentru că, oricât de deștept și cultivat ar fi un om, când atacă pe alții așa, demonstrează exact opusul. „Nu te certa cu un prost, pentru că s-ar putea ca cei care privesc să nu observe deosebirea.” – ne învață Mark Twain

Citesc comentariile nu din curiozitate și nici din lipsă de ocupație – numai cerul știe că timpul meu liber e cu ciubote roșii – ci pentru că, deseori, învăț mult din ele. Poate materialul publicat nu este complet ori poate oamenii vin cu exemple de viață concrete. Experiențele personale sunt cele mai bune lecții. Să învăț de la alții este pasiunea mea cea mai devastatoare.

Și mă întristez profund când văd de câtă răutate gratuită este capabil un om. Și pentru ce?

Ne călcăm în picioare pentru atât de puțin, pentru nimic, de fapt. Parcă abia așteptăm să spună unul un cuvânt într-o altă limbă, de exemplu. Sărim imediat la gâtul lui, acuzându-l de lipsă de patriotism, de aroganță, de prostie etc. Parcă ar fi făcut cine știe ce crimă. Nu ne-a furat din traistă, nu ne-a dat în cap. Nu a făcut nimic împotriva noastră. De ce suntem așa de supărați?

Nici nu ne trece prin creier să-i găsim o scuză… nu mai spun de faptul că nici n-ar trebui să ne intereseze româna stâlcită pe care o vorbesc unii… mulți. Nu cred că este cineva care știe tot despre o limbă. Dar cel mai mult cred că nimeni nu are dreptul să atace un om pentru că nu scrie corect gramatical. Ce știe unul sau altul nu este treaba noastră. Doar ce știm și facem noi este!

Dacă ne ofensăm așa pentru greșelile gramaticale pe care le fac alții – poate din neglijență –, înseamnă că noi căutăm să fim ofensați. Nu putem trăi fără să ne luăm de alții, mai ales online, ascunși după un monitor. Nu dormim noaptea, căci ne gândim la ce și cum să spunem ca să ne arătăm inteligența. Fierbem de mânie când cineva îl apără pe nefericitul care-a greșit, dar și mai tare ne întărâtăm când suntem, la rândul nostru, atacați și acuzați de ignoranță și superbie.

Aruncarea cu noroi este, parcă, un sport național. Se creează competiții și lupte la sânge. Câștigă cel care aduce insultele și ofensele cele mai creative, de obicei, pe termen lung.

Orice motiv e bun să ne expunem deșteptăciunea. Că ne credem mai deștepți decât alții și avem dreptul să aruncăm cu noroi în ceilalți. În public. Ca să vadă toți cine pe cine sau, mai bine, cine e ce. Ce expunem, de fapt, când procedăm așa, este răutatea – în primul rând – apoi este trufia.

Din astfel de atacuri am învățat că nu cel care face greșeli gramaticale e vinovat de masacrarea statutului de om educat.

Oamenii știutori nu-și etalează cultura atacându-i pe ceilalți.

Ceea ce aș dori să transmit este că ar trebui să fim mai iubitori față de semenii noștri. Toleranța nu are a face cu astfel de situații. Nu ne pune nimeni să citim comentariile lăsate de alții (în acest caz), nu e în joc viața noastră. În plus, chiar suntem fără cusur? „Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.” – a spus Lucian Blaga.

Nu m-aș gândi niciodată să insult un om pentru că s-a exprimat greșit. Nu mi-ar trece prin cap să apostrofez pe cel care intercalează cuvinte neromânești în vorbirea curentă sau să urlu-n gura mare că a uitat de unde a plecat. Ce-am eu de suferit din cauza asta?

Și eu am mari dificultăți legate de gramatică și în ceea ce privește puritatea limbii materne. Știu că greșesc mult. Deseori, fără să-mi dau seama. Și când nu-ți dai seama e și mai rău, căci nici nu încerci să corectezi.

Când cineva mă întreabă: „E acasă mumăta? M-aș duce să-i țin de urât”, eu văd și apreciez bunătatea omului, nu critic lipsa cratimei din mumă-ta.

Omenia este ceea ce contează la rasa umană. Și, din nefericire, cine biciuiește un om din cauza exprimării eronate este lipsit de ceea ce ne definește ca ființe superioare: umanitatea. Nu articolele, pluralele, cratimele, semnele de punctuație etc. ucid, ci oamenii. Noi între noi pentru ei și ele.

Se salvează cine poate.

Concluzia este că n-ar trebui să avem noi treabă cu câtă gramatică știe altcineva în afară de noi. Bine, asta dacă agramatul nu este un dascăl sau… la conducerea țării. Ăsta (sau ăștia), da, fură din traista altora. În primul rând, a (au) șterpelit postul unuia care merita să fie acolo. Dar care pe care?

Dacă rezonezi cu modul meu de gândire, în afară de a te invita să-mi citești cărțile, te aștept pe bloguri și rețele sociale:

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0