Nostalgia anilor de școală: Amintiri din „Epoca de aur” – guest post Cristina Gherghel

Nostalgia anilor de școală: Amintiri din „Epoca de aur”  – guest post Cristina Gherghel

 

Nu știu tu, dar eu îmi amintesc cu drag de anii de școală din ultima perioadă a dictaturii lui Ceaușescu.

Tu ai prins vremurile comuniste?

Dacă da, îți amintești de uniformele alb cu albastru și șorț bleumarin, pe care le purtau fetițele în primii patru ani de școală?

Ce curios, nu-mi amintesc cum se îmbrăcau băieții. Și doar n-au trecut 1.000 de ani. Cred că și ei aveau un costum bleumarin. Iar din clasa a V-a până-ntr-a VIII-a (și-apoi la liceu), fetele purtau o rochie bleumarin, fără mâneci, cu cămașă albastru deschis (bleu).

Oare de ce bleumarin peste tot?

Nu m-am întrebat niciodată până acum. Nu prea are logică, dacă te gândești. Nu-i albastrul de pe cer și tricolor, nu-i nici negru – doliu. Poate s-a vrut ca combinația albastru-deschis de pe rochie și cămașă și bleumarinul de pe șorț să rezulte în albastrul tricolorului. Dacă le amesteci – în culori lichide –, asta reiese. Zic și eu așa. Chiar nu știu, dar mi-ar plăcea să aflu.

Ai vreo idee sau teorie?

N-o fi pentru că pe bleumarin se vede mai greu murdăria?

Tocmai ce am realizat că nu iubesc deloc culoarea asta. Nu mi-am cumpărat niciodată un articol de îmbrăcăminte sau încălțăminte bleumarin.

Și totuși, am iubit toate uniformele comuniste, de la cea de la grădiniță până la cea din clasa a VIII-a. În clasa a IX-a eram liberi de Ceaușescu. Era 1990. Ne îmbrăcam cum voiam. Școala era un fel de prezentare de modă confuză.  O învălmășeală de culori și stiluri fără gust. Eșafodul eleganței. Ce știam noi de modă pe atunci? Abia ieșisem din era televizorului alb-negru, la care nu se transmiteau decât emisiuni despre măreția comunismului.

Au fost clipe grele pentru mine, căci, așa cum am zis, iubeam uniformele comuniste. Ce nu iubeam era faptul că trebuia să purtăm fundițe, panglici și părul împletit. Cel puțin, astea erau regulile în școala mea din Gherăești, județul Neamț, în ultimii ani din „Epoca de aur”.

Nu suportam aceste impoziții, deoarece eram foarte „băiețoasă” pe vremea aia. Purtam părul lung da, din obișnuință, l-am avut lung de când mă știu – parcă era o regulă nescrisă ca fetele să aibă părul lung pe atunci –, dar nu mă îngrijeam de el. Și asta pentru că am copilărit cu doi dintre frații mei, mezinul – Sebi – și cel mai mare decât mine – Petrică – Dumnezeu să-l ierte, că nu mai este de mult între noi. N-am avut de la cine să iau exemplu, chiar dacă am șase surori. Sunt mai mari decât mine.

În poză se vede buzunarul șorțului rupt, abia ce mă bătusem cu niște colegi. Îi fugărisem toată curtea școlii și m-am agățat de ceva. În plus, în clasa a II-a a fost singura dată în care mi-a fost tăiat părul. Tocmai pentru că nu mă îngrijeam deloc.

Poate știi că anul acesta am publicat o carte de memorii din perioada comunismului intitulată „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă”, unde am povestit și istoria de mai sus. Nu este o carte plictisitoare, dimpotrivă. Este un roman mai mult, dar real. Fiecare pagină te poartă în trecut, că l-ai trăit sau nu.

Te invit să o citești și să o lași moștenire generațiilor viitoare, ca istoria noastră, a fiecărui român, să nu fie dată uitării.

Nu știu cum e acum la școală, n-am copii, în plus, am locuit în străinătate foarte mulți ani, dar știu cum era pe vremea mea. Cad în brațele nostalgiei când mă gândesc la cei opt ani de școală pe care i-am făcut în satul meu natal. Pe atunci, dascălii, pe lângă a fi temuți, erau și foarte respectați. Ce spuneau ei era lege. Așa simțeam eu.

Cu câtă iubire și prețuire mi-o amintesc pe învățătoarea din primii ani: doamna Maria Puiu, odihnească-se în pace. Dumneaei m-a învățat să citesc și să scriu, pasiunile mele cele mai mari încă de la primele încercări.

Știi, abia am așteptat să merg la școală. Aveam cinci ani jumate când m-am rugat de mama să facă cerere de înscriere la școală. Și cât am bătut din picioare și-am plâns când nu m-au primit pentru că nu aveam șase ani împliniți. Am stat bosumflată zile-ntregi. Și-apoi m-am rugat iar de mama să meargă, să insiste, să implore, să se târască în genunchi, dacă trebuie, că simțeam că mor dacă nu merg la școală. Voiam să-nvăț literele alfabetului cât mai degrabă.

Că, pe vremea mea, nu se învăța să citești și să scrii la grădiniță sau acasă. Aveam frați și surori mai mari care ar fi putut să mă învețe. Dar nu aveau timp. Bieții de ei, abia reușeau să-și facă temele, căci erau mai mereu la câmp, să facă normele la CAP. Și dacă nu erau la câmp, se îngrijeau de casă și de grădina din spatele casei. Ne-am născut la țară noi. Și copiii de țărani nu aveau aceleași drepturi și obligații precum copiii orășenilor. La început de an școlar, când Ceaușescu striga cu pasiune lozinca împrumutată de la Lenin: „Învățați, învățați și iar învățați!”, aceasta nu ne includea și pe noi. Căci de la noi se așteptau să muncim pământurile, care fuseseră luate cu forța de la părinții noștri.

Voiam să scriu fraze lungi, așa cum făcea Petronela, sora cea mai aproape de vârstă cu mine, pe care o urmăream mereu, pe ascuns, cu enormă curiozitate și admirație. Mi se părea o adevărată magie să știi să citești și să scrii fraze așa, „din capul tău”. Și voiam să-nvăț și eu. Nu mai aveam răbdare.

Așa că am făcut greva foamei și s-a dus, draga mea mamă, iară la școală, să vorbească cu directorul, care i-a spus ferm: „Copila nu are șase ani împliniți, regulile sunt reguli.”

„Dar n-am zile bune cu ea în casă. Plânge tot timpul.”

„Nu insistați, tovarășa Gherghel, nu sunt locuri. Nu vă pot ajuta.”

Cât de greu am acceptat refuzul ăsta. Mi s-a părut cea mai mare pedeapsă pe care o putea primi un copil. Supărarea mi-a trecut numai în anul următor, când, în sfârșit, dorința mea cea mai arzătoare s-a îndeplinit. Eram elevă în clasa doamnei Puiu! Singura doamnă învățătoare pe care o voiam. Ce noroc!

Am învățat imediat să citesc și să scriu. Asta pentru că mintea mea era deja obișnuită cu literele, dar eu nu știam ce-nseamnă asta pe-atunci. Și odată ce-am început să citesc și să scriu, nu m-a putut opri nimeni și nimic. Nici lipsa electricității, nici timpul – pe care nu-l aveam din cauza faptului că trebuia să facem normele la colectiv –, nici faptul că eram copil și-ar fi trebuit să mă joc… Citeam noaptea, pe furiș, la lumina lumânărilor. Adormeam cu cartea pe piept, deși mă feream de tata, care mă mustra grozav dacă mă prindea: „Ești doar un copil, trebuie să dormi, să te odihnești, ca să crești frumos.”

Dar eu n-am ascultat niciodată. Și cred că am crescut foarte frumos, fermecată de povești și istorii ce nu auzisem niciodată. Noroc că n-am dat foc la casă!

Când mă gândesc la copilărie, mie anii de școală îmi vin în minte… Momentele în care, cu mâinile în pământ, mintea-mi fugea la cărțile ce citeam noaptea. Mirosul cernelii albastre, al caietelor și al cărților îmi invadează nările. Și mi se strânge inima de dor! Căci, deși comuniștilor nu le păsa ce făceau copiii de țărani la școală, eu tot am învățat. Pentru mine și de dragul pedagogilor. Al unora dintre ei. Al celor cărora le păsa de noi și care nu ne spuneau că suntem corcituri și decreței – făcuți la comandă și destinați muncii câmpului –, pleava societății.

După cum vezi, nu am doar amintiri frumoase din școala din vremuri comuniste. Nu, nici pe departe. Dar așa era atunci și nu port pică nimănui. Inima mea este doar plină de recunoștință, căci chiar dacă noi, țăranii, contam doar ca animale de povară, ni s-a dat posibilitatea să mergem la școală. Alegerea de a învăța sau nu a fost a noastră.

Poate că școala nu contează pentru toată lumea, dar tu nu înveți pentru lume, înveți pentru tine.

Înveți de la cei care te educă, părinți și dascăli, dar fă-o și pe cont propriu, căci nimeni nu te poate învăța să vrei să fii ceea ce unii nu știu nici ce-nseamnă: om.

Sunt o mulțime de persoane pe pământ care ar da orice să studieze, dar n-au unde și nici cu cine. La noi nu-i ca în Suedia, dar nici noi nu suntem ca suedezii. Cine vrea să înțeleagă înțelege.

Respectă-ți dascălii așa cum te respectă și dumnealor. Viitorul este al tău, nu al lor, iar recunoștința este o datorie morală.

 

Dacă ai uitat sau nu știi multe despre „Epoca de aur”, așa cum am scris mai înainte, te invit să citești „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă”.

Cartea, în format electronic, se găsește peste tot în mediul online. Este de-ajuns să scrii numele meu în orice browser ca s-o găsești. În caz de nu știai, public cu numele de Cristina G. (cu punct după G.).

În format tipărit poate fi găsită pe site-ul editurii Sapientia (apasă aici) și la cerere în orice librărie din țară, în special in cele religioase (catolice).

Dacă ești din Gherăești și vecinătăți, o găsești la mama acasă (unde locuiesc și eu). Am reușit să mai tipăresc câteva exemplare. Fă-ne o vizită, mamei și mie. Adu-ți copiii, nepoții, vecinii. Vă vom povesti cu nostalgie trecutul așa cum l-am trăit noi, cu rele și cu bune. Vei afla lucruri pe care, poate, nu le-ai știut niciodată. Căci fiecare dintre noi a trăit o altfel de realitate.

În curând voi lansa un concurs care va avea ca premii unele dintre cărțile mele, inclusiv aceasta.

Hai pe paginile mele ca să te ții la curent și să participi (gratuit) și tu:

Iar dacă ai apreciat, nu ezita să împarți cu prietenii și să duci vorba mai departe.

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0