Neodihnirea unor „Neodihniri” de Spirit

Neodihnirea unor „Neodihniri” de Spirit

 

ciobanu gheorghe am 03Nu departe de locurile de baştină ale aceluia care a îmbogăţit Filosofia universală cu „Teoria ondulaţiei universale” – Vasile Conta -, un gînditor tînăr, apartenent, de acum, noului secol şi trăitor pe meleagurile Pietrei-Neamţ – Dan Iacob – a dăruit şi el, aceleiaşi gîndiri de profunzime, un prim şi inedit opus, de o aleasă înţelepciune: „Neodihnirea de Fiinţă”. Un autor şi o preocupare care au atras, în mod sensibil, atenţia mult regretatului pisc al gîndirii contemporane, Constantin Noica, a cărui „Devenire întru fiinţă” pare a-l fi inspirat pe nemţeanul nostru şi a-l fi invitat pe acesta de a aprofunda şi duce, mai departe, după o viziune proprie, această largă cuprindere a lui „a fi”.

Lucrarea lui Iacob se afirmă, în primul rînd, prin dimensiunea considerabilă a unghiului sub care surprinde nu atît existentul sau existarea, cît existenţa. E o zăbovire de „ecran panoramic”, abstractă, dar şi quasiconcluzivă, care poartă în ea nu numai eşafodajul de obiectivitate al cunoaşterii actuale, ci şi trăirile proprii ale intuitivului, aşa cum, de cîteva ori, ne întîlnim, în lucrare, cu acea „ecuaţie” a creaţiei umane: „nimic nu vine din afară, dacă nu vine şi din tine”.

Pentru a putea cuprinde un atare infinit al fiinţării, autorul apelează la „galaxii” întregi de cunoştinţe, multiple şi diferite, pe care, apoi, spre a reuşi să le încredinţeze acestui „atom” scris, le decantează de mai multe ori, încît, în forma sa terminală, lucrarea ni se oferă nouă asemeni unei tolbe cu cristali, răsturnată inteligent în faţa noastră.

Succesiuni continue de corelaţii şi trimiteri, din a căror însumare se detaşează, uşor categorică, geometria pură a unor preapure gînduri. Motivaţia şi esenţa intelectuală este profund religioasă, conducînd la acea apreciere pe care, anterior, o făcea Noica: „între miracolul grec şi acel german se interpune gîndirea creştină”. Și aici, autorul se erijează în a fi un vizionar de o mare amplitudine, fiind convins că omenirea a început deja să treacă de la o religie universală, esoterică, la una personală, exoterică. De aici, poate, şi amplificarea crescîndă a „neodihnirii” omului şi ca esenţă, dar şi ca procesualitate existenţială, ceea ce face ca studiul tînărului filosof să se constituie într-un adevărat „De rerum… inquietudo”, sau ca o repetare metaforică a imaginii acelei „păsări” a lui Tennessee, care are numai aripi şi nu picioruşe şi care doar zboară fără încetare, pînă la „odihnirea” ei prin moarte, imagine amintită, undeva, şi în lucrare şi atribuită vieţii noastre.

Modelul triadic este omniprezent, fie ca structuralitate, fie ca succesiuni. Pentru autor, fiinţa umană, alcătuită din trup, suflet şi spirit, poate trece, ascendent, prin ierarhia a trei ipostaze, de la „omul vieţuitor” la cel „creator” şi, ca o încununare, la „acel care se creează pe sine însuşi”, o etajare din care autorul aplaudă treapta de mijloc. De aici şi ierarhizarea locurilor de apartenenţă şi de existenţă ale acestora, corespunzînd, astfel, la cele trei tipuri de „Cetăţi”: „Pămîntească, Omenească şi Cerească”.

Peste tot domină punctul de vedere al autorului, în a creiona o tectonică a valorii omului, şi anume măsura creativităţii acestuia, după cum, pe parcursul întregului studiu, se detaşează, aproape logic, rolul hotărîtor al „iubirii”. Adîncind „elogiul” pe care creştinismul îl aduce acestui sentiment, autorul desfăşoară o întreagă „hermeneutică” a iubirii, epuizînd tot spectrul ei de înfăptuire, de la forma protoplasmatică şi pînă la cea paradisiacă.

Filosoful Iacob ni se prefigurează, în acest studiu, şi ca un „viitorolog” abstract. După cum induce autorul, la „sfîrşitul veacurilor”, Dumnezeu va crea un Cer nou şi un Pămînt nou, dar nu din nimic, aşa cum a făcut-o la „începuturi”, ci din cerul şi pămîntul care deja există. O Neo-Geneză ce va fi însoţită şi de apocaliptica „Judecată”, care şi ea se va desfăşura triadic, fiind diferită, de la omul „vieţuitor” şi „creator”, la cel ce „s-a creat pe sine însuşi”.

Partea finală a lucrării este un „Memento-Noica”. E un altfel de „Jurnal de la Păltiniş”, în care gîndirea filosofică se împleteşte cu cotidianul. E un „Memento-Noica”, la care transpare şi tragismul, încărcat de înţelepciune, al unui „Memento-Mori”. În anul următor, „patriarhul” filosof a trecut la ultima sa „Neodihnă”.

O carte şi un autor, un autor încărcat de harul dăruirii şi o carte ce ne  prilejuieşte nouă odihnire întru nefiinţă şi neodihnire de gînd.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna februarie 2002

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0