Cutremure şi inundaţii, tornade şi vulcani aprinşi şi vijelii sau uscăciuni întinse şi-atîtea şiruri de războaie ce distrug, distrug, pe scurt, aceasta este Terra. O Planetă mereu zbuciumată, prin zbaterile căreia ne strecurăm şi noi ca oameni sub un acoperiş gigant de tehnică, şi el din ce în ce mai fragil. „Opriţi Planeta, vreau să cobor!” Dar unde? Pe celelalte fărîme de ţărînă unde viaţa e un fir sau nu-i deloc?
Și, totuşi, Terra noastră este bună!… Privind, în treacăt doar, suita de imagini despre ea, luate „pe viu” de către „drumeaţa” noastră muşatină, Magdalena Avădănii, şi expuse, recent, la „Muzeul de Artă” al Romanului, ne mai liniştim. Ne convinge că, totuşi, aşa, printre ruine, cresc „flori” fără pereche, „sădite” de natură sau zămislite şi de Om. E singura „podoabă” ce-i aureşte fruntea, „prea-auritei” noastre stele solare. Privind această constelaţie de minuni, ne vine să strigăm „în cor”: „Iubiţi Planeta, n-o mai opriţi!… E o „Miss” a Sistemului nostru Solar.
O suită de fotografii color, făcute de o „călătoare neobosită”, care, de peste treizeci de ani, „bate Pămîntu-n lung şi lat”, privindu-l mai întîi cu propriii ochi, apoi dăruindu-i, cu o sensibilă lentilă, nedevenire şi eternitate. „Opriţi pe loc nu Lumea noastră, ci numai transformarea ei”.
Pentru aceasta, „glob-trottera” muşatină, de noi numită şi un „Marco-Polo”, s-a dus şi tot a mers, pînă acum, cît două rotunjimi ale Pămîntului. Și-n drumul resfirat spre cele patru „cardinale”, a poposit, de fiecare dată, la ceea ce natura a dat şi omul a redat. O întreagă Geografie a neobositului, şi el, Pămînt. Cînd zboruri de zidire, cînd revărsări de jungle.
Dar „Marco” muşatina, de neoprit şi ea, fiind, parcă, o nouă planetă a „Familiei solarice”, nu a plecat doar spre un „undeva”, ci şi la un „cîndva”, mereu un altul, aflat ori „ieri”, ori foarte mult în urmă, mai înainte ca „Soarele istoriei” să fi răsărit. O călătorie în timp, cînd „piatra” de atunci era „uraniul” de acum. Și-aşa, prea vechi precum erau, lentilele căutătoare le trecea spre nemurire, un scurt popas făcînd acum, dar nu etern, la noi, la Roman.
O „nemurire” ce conferă acestor drumuri şi un blazon de vieţuire fără capăt. Un trecut cu mult „ieri” în el, care şi-a adus lîngă el şi un prea mult de „mîine”.
Se mai poate vorbi şi despre o a patra drumuire a călătoarei noastre, acea în lumea esteticii vizualului. Ce privim în expoziţie este nu doar o simplă „fotografie” a „ceva”, ci o „fotografiere” frumoasă a frumosului real din faţă. Fotonii nu sînt sentimentali, dar omul – aici „Marco Polo” – este sensibil. Îşi alege sute de poziţii şi unghiuri de vedere, apoi, în sfîrşit, apasă pe buton o singură dată. Arta fotografierii duce la Fotografia artistică.
Ca o ultimă drumeţie, reală şi ea, este acea făcută în „adîncimile” sufletului uman. Trăirea artistică, de la om la om şi de la o clipă la alta, emanată ca parfumul unor „flori rare”, declanşează acum la privitori vibraţii abisale, uneori mai largi decît „ecuatorul pămîntesc”.
O Expoziţie ce aduce Terra la doi paşi de noi, o Terra festivă, de „zile mari”. De aceea vreau să omagiez acest „mare Tot”, apelînd la Blaga şi parafrazîndu-l: „E atîta… splendoare în jur, încît aud, parcă, meridianele Lumii, bătîndu-mi la uşă”…
„Marco Polo”, pe mai departe, „sus pînzele”…
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna februarie 2011
Comentarii