Articol publicat în data de: Dum, 17 Iul 2016




Mîna dăltuitoare de sacru a lui Mânuţă

 

ciobanu gheorghe am 03Un alt „Anonim… romaşcan”, despre existenţa căruia nici planeta şi nici oamenii ei nu ştiu nimic. Urmele trecerii sale prin viaţă nu au fost reţinute nici prin paşii săi înceţi şi nici cu încîlcitele împletituri ale unor zbuciumări sociale, ci doar prin încrustările pline de regularitate şi învăluite în pioşenie, zămislite de către tremurul creator al mîinilor sale. S-a numit Constantin Mânuţă, a stat retras într-o bojdeucă ascunsă pe o fundătură a oraşului, de unde, din cînd în cînd, credincioşii cîtorva sate ale Moldovei îl chemau, pentru o vară întreagă, să le înalţe catapetesme, după care, ştiut numai de el, s-a contopit cu nimicul.

La vremea adolescenţei, a fost unul din elevii „Școlii de Arte şi Meserii” din localitate, iar apoi, hărăzit în a împleti „meseria cu arta”, a mai urmat un curs, undeva în ţară. S-a reîntors în lumea cu dimensiuni de Gulliver a străduţei sale, între zidurile întunecate, ridicate, odinioară, în „epoca de lut”. Dar, aşa singuratic şi izolat, mai ales iarna, de restul lumii, umbra, cu nume de om şi mîini de maestru, ştia, prin ziarul ei preferat – „Credinţa” – tot ce s-a mai întîmplat pe meridianele Globului, acel „tot” care a dus la aprinderea şi, apoi, la stingerea celui de-al doilea război mondial.

Mânuţă, cu mîna sa de Bramante şi cu universul său sihastric, a trecut pe lîngă toate acestea, comentîndu-le mereu, dar netrăindu-le de loc. Aştepta verile cînd, de cele mai multe ori, pleca în „transhumanţele sale sculpturale”, luîndu-şi cu el „traista de scule”, împreună cu bucuria ascunsă că cineva i-a mai bătut, încă o dată, la fereastra cea mică dinspre poartă.

Lemnul pădurilor umbroase i se aduna în jurul lui, vorbindu-şi unul celuilalt, în tăcere. Cunoştea, aşa cum se cerea meşteşugului său, trăsăturile interioare ale fiecărei specii, cu care, nu peste multă vreme, începea a se împrieteni, prin mîngîierile sale de bijutier. Și, astfel, în vreme ce alţii, agăţaţi de cer şi cu pensula între degete, desfăceau, în petale colorate, floarea curată a crezului creştin, meşterul nostru întru sculptură închega în cristali monocromi, dăltuiţi într-o perfectă geometrie, diversitatea nesfîrşită a existenţei.

Creaţia ortogonalică a lui Mânuţă e o îmbinare sensibilă de miniaturism şi parietal, între atomi de frumuseţe lemnoasă şi constelaţii de altar, constituindu-se, pe întregul ei, ca un adevărat Poem al armoniei, sau ca o „Simetriadă”, făurită din carnaţia pădurilor. Prin aceasta, dăltuitorul nostru încerca, parcă, să întoarcă fiinţarea lumii la originea ei, şoptindu-ne, astfel, prin creionaj şi daltă, că „La început a fost… cristalul”. De aici, poate, şi acea retragere a sa din mijlocul tumultului contemporan, în spaţiul primitiv al bojdeucii sale.

Pentru creştinism, altarul şi catapeteasma prefigurează trecerea de la cele înalte spre pămîntesc şi de la obişnuitul vieţii din noi, înspre imaculajul Cerului. E un Styx cristianic, dincolo de care începe desăvîrşirea Existenţei, prefigurată dincoace, prin geometria repetabilă a sculpturilor plane. A dăltui o catapeteasmă e un act dualic, de o profundă semnificaţie şi, astfel, şi de o mare cutezanţă. Făuritorul ei trebuie să-şi lase, undeva, afară, revărsările tumultoase ale lui „zi cu zi” şi să se contopească, de la o cioplire la alta, cu imaterialul sacru.

La Constantin Mânuţă, sculptura însemna un adevărat ritual. Nu mai era omul din bojdeucă, ce-şi răsfoia ziarul la lumina palidă a lămpii cu gaz sau vorbind, cu puţinii vecini ce-i avea, despre greutăţile zilnice. Cînd lucra la tot ceea ce însemna, într-o biserică, ornamentare în lemn, era numai „meşterul de cele sacre”, era „mîna de aur” a lui Mânuţă omul. Vorbele îi deveneau mai sărace, iar în buzunare nu se mai găsea nici un ziar. Totul, doar atenţie, îndreptată înspre nervurile lemnului şi înşiruirea ordonată a metopelor silvestre. O altă Geneză, în urma căreia acel „să fie” sacru se transfigura într-un „este” desăvîrşit.

Părţile se însumau într-un întreg, iar întregul devenea o parte deosebită a ansamblului bisericesc, ce se înălţa înspre „dincolo”. Era o fărîmă de an, lipsită de timpul trecerilor şi de gîndul la o căsuţă lăsată undeva, pentru cîteva luni, încuiată doar cu o simplă cheie. Prin aceasta se constituia în primul pămîntean care îngenunchea în  faţa noii catapetesme şi se ruga Cerului.

După tot acest efort de-o vară întreagă, sculptorul Mânuţă îşi încheia ritualul artistic cu o altă dăruire: cu tot ce primea, băneşte, pentru creaţia sa, făcea o masă de prăznuire la care erau chemaţi şi toţi cei care l-au ajutat şi foarte multă lume necunoscută. Apoi, a doua zi, înapoi, la bojdeuca lui, cu traista de scule şi numai cu atît. Iar, nu departe, era iarna, ce se apropia.

Și astăzi, după la fel de anonima sa contopire cu nemişcarea, atîta lume admiră, prin rugă, „Sixtinele” sale sculptate în lemn, trăind sentimentul că ele nu au fost zămislite de o mînă de om, ci că există aşa, perfecte şi pure, dintotdeauna.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna decembrie 2004

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close