„Mi-e dor de tata!”

Zilele trecute am citit pe net o postare a unei doamne din Basarabia – să-i spunem Doamna A – un eseu purtând titlul „Mi-e dor de tata!” Și cum pentru mine, ca şi pentru mulţi români din dreapta Prutului, Basarabia este rana deschisă a neamului, am parcurs cu emoţie rândurile respectivei doamne căreia, după felul în care scrie şi după amintirile pe care le evocă nu-i dau mai mult de 50-55 de ani. Am aflat din eseul cu pricina că tatăl Doamnei A. a fost un respectabil profesor de istorie la o şcoală pedagogică, un om „franţuzit la maniere şi vorbă, îndrăgostit de limba franceză, un bărbat înalt, frumos la chip, cu abilităţi excepţionale de comunicare”, un părinte care a ştiut să-i asigure o copilărie fericită. O copilărie populată cu jucării – păpuşi din cârpă, marionete din lemn – cu dulciuri o dată pe lună, în zi de salariu, dar şi cu cele mai frumoase cadouri – cărţile în limba română, aduse din România, dintr-o excursie făcută în 1967. Odată cu cărţile tatăl a adus şi câteva discuri cu muzică românească, franceză, italiană, muzică învăţată pe de rost în îndepărtata-i copilărie. Aceeaşi doamnă şi-l aminteşte pe tatăl domniei sale cu urechea lipită de radio, încercând să desluşească vocile crainicilor de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, după ce toată ziua agăţase prin copaci o sârmă mai lungă ca să prindă mai bine aceste posturi. Doamna A. evocă în acel emoţionant eseu şi figurile bunicilor Ileana şi Ion, despre care tatăl domniei sale spunea că, în serile calde de vară, cântau romanţe româneşti, pe banca de sub bătrânul nuc din curte, netezind şi sărutând fotografiile rudelor stabilite în România Regală în 1933. Scrie apoi Doamna A. despre tată cum i-a povestit despre bunicii săi, care vorbeau cu tristeţe de anii de foamete, precum şi de faptul că, după venirea ruşilor, totul a devenit anapoda: pământurile le-au fost luate, părintele din sat a fost ucis, biserica au închis-o, iar lumea s-a umplut de viciul beţiei. O altă amintire evocată de Doamna A. în emoţionantu-i eseu este cea în care un coleg de şcoală de-al tatălui domniei sale, un bătrân evreu, profesor de matematică, l-a întrebat la ce şcoală îşi va da fata. Iar tatăl Doamnei A. i-a răspuns mândru: „La şcoala moldovenească!” „Cum? La şcoala moldovenească? Păi o laşi fără viitor! Trebuie să dai fata la şcoala rusă. Unde se va duce ea la studii după absolvire? Trebuie să plece la Moscova, căci doar acolo se fac studii serioase.” La care tatăl Doamnei A. i-a replicat cu fermitate: „Fata mea va merge la şcoala moldovenească”.

Impresionante amintirile Doamnei A. despre tatăl dumisale, omul care a educat şi învăţat zeci de generaţii de pedagogi pentru instituţiile şcolare din Basarabia. Iar finalul eseului are rezonanţă de bocet: „Mi-e dor de tata!…” E ca un strigăt.

Poate nu m-aş fi aplecat atât de mult asupra eseului Doamnei A. dacă nu ar fi alegeri în Moldova de peste Prut. Basarabenii sunt chemaţi la urne să aleagă nu un om, un partid sau un parlament ci o direcţie: spre vest sau spre est. Spre viitor sau spre trecut.

Și tare nu aş vrea ca vreun urmaş al Doamnei A., al respectabilului profesor, al altor români basarabeni de toată isprava să posteze, pe vreo reţea de socializare, într-un viitor nu prea îndepărtat, un alt eseu „Mi-e dor de tata!”

Sau, mai grav, „Mi-e dor de Europa”!

Articol realizat de Nelu DUMBRAVĂ


COMENTARII

WORDPRESS: 0