Mesaj de mulțumire și aleasă prețuire – guest post Cristina Gherghel

Mesaj de mulțumire și aleasă prețuire – guest post Cristina Gherghel

 

Drag cititor care citești ceea ce scriu, simt nevoia să fac o umilă plecăciune în fața ta și să-ți mulțumesc pentru atenție și încredere. Nutresc o gratitudine imensă pentru fiecare dintre cei care distribuie materialele scrise de mine, recomandându-mă prietenilor lor. Fiecare carte vândută mă ajută să continui lucrările la casa mamei și să-i ofer o bătrânețe lipsită de griji, căci din cărți îmi câștig existența. Asta este meseria mea, chiar dacă o fac din pasiune.

Când i-am spus uneia dintre surorile mele (Sanda) că am început să public cărți, după ce m-a felicitat, mi-a spus: „Folosește cuvinte pe care să le înțeleagă toată lumea, fără să aibă alături un dicționar. Fii scriitoarea poporului, a tuturor maselor”. Și-am ascultat… în mare parte. Îmi dau toată silința să evit cuvinte pompoase și, când corectez și dau peste așa ceva, îi caut un sinonim pe înțelesul tuturor. Bineînțeles că-mi mai scapă câte un cuvânt chisnovat – cum spune mama – și pentru asta îmi cer iertare. Ne ia atât de mult timp să citim ceva, înțelegem sensul și mesajul, de ce să pierdem vremea căutând definiția unui cuvânt sau a altuia?

Cineva mi-a spus odată că a auzit un scriitor afirmând că face opusul, adică el caută sinonime care nu sunt folosite în vorbirea curentă, cel puțin, nu de toată lumea. Asta pentru a provoca cititorul să se cultive mai mult și să învețe cuvinte noi. Susțin și această idee. De când cu internetul, găsești imediat ce-nseamnă un cuvânt pe care nu l-ai auzit niciodată. Îți dezvolți vocabularul și-ți ții mintea ocupată.

Am spus de multe ori că un scriitor nu devine cunoscut pentru că scrie cele mai frumoase povești – asta-i o credință a romanticilor și a sentimentalilor atrași de lectură. Adevărul este că un scriitor devine cunoscut numai dacă cititorii decid să vorbească despre el. Și, la început, este nevoie doar de un fan cu mare influență ca aceasta să se întâmple – un fan care crede în ceea ce scrie cineva. Și asta-i valabil pentru oricine și orice. Este un discurs lung, dar e destul de simplu: nu autorul unei lucrări (pictură, cântec, dans, poezie etc.) își decide soarta, ci consumatorii, adică tu și eu – oricare dintre cei care văd aceste lucrări. Degeaba vreau eu să am succes dacă tu nu iubești ceea ce fac, de exemplu. Nu este obligatoriu ca toți să fie de partea mea, nu, este de-ajuns ca cei care apreciază să fie mai puternici decât ceilalți. Dar dacă suntem atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, observăm că cei care au păreri negative (despre orice) acaparează audiența.

Eu nu public de mulți ani – dacă memoria nu mă-nșeală, prima mea carte (în limba engleză) a fost publicată pe 25 decembrie 2016. „Oranges at Christmas in a Communist Country” adică „Portocale la Crăciun într-o țară comunistă”. Este o carte de memorii din vremea lui Ceaușescu, care are un succes modest pe Amazon. Mi-am făcut mulți prieteni în lume cu această poveste adevărată.

Mă emoționez profund când cineva îmi scrie să mă complimenteze sau să-și exprime recunoștința pentru ceva ce-am publicat: o carte, o poezie, o postare pe blog sau în ziar. Deseori, simt că nu merit aprecierea oamenilor, pentru că nu fac nimic deosebit. Nu salvez omenirea, nu dau de mâncare celor flămânzi, nu încălzesc decât spiritual pe cel care mă citește și rezonează cu mine. Sunt de părere că oricine poate scrie și publica în ziua de azi, dacă este pasionat. Eu scriu ceea ce simt și gândesc. Uneori, părerile mele sunt foarte pasionale și unii le înțeleg într-un mod diferit decât le gândesc eu. Și asta-i normal: simțim, gândim și acționăm separat. Însă, în aceste cazuri, am parte de comentarii publice destul de negative. La începutul carierei mele de blogger, și apoi de autor, impactul acelor critici mă dobora la pământ. Am mai spus că am renunțat la blogging și vlogging din cauza lor. Cu timpul am învățat să le dau importanța justă: criticile sunt păreri personale, așa cum sunt cele pe care le scriu eu. Singura diferență între criticii mei și mine este că eu aleg să nu atac direct oamenii, cel puțin nu în casa lor. Sunt o mare susținătoare a faptelor bune și a comportamentului respectuos. Criticile constructive sunt altceva și ar trebui să arate altfel, căci scopul lor este de a educa și ajuta, dar și acestea sunt subiective. Din experiența personală, majoritatea dintre criticile constructive ce am primit (și primesc) păreau (și par) să vină din aroganță or superbie. Dacă toți am respecta pe aproapele nostru și am accepta că fiecare dintre noi este unic în felul său, lumea nu ar fi atât de plină de ură și răutate.

În altă ordine de idei, într-o zi, o fetiță deosebit de frumoasă și deșteaptă, pe nume Lucia (nepoata unei prietene dragi), a venit să mă cunoască personal, în timp ce-mi citea memoriile comuniste intitulate: „14 nuanțe de roșu”. Nu mi-a venit să cred când am auzit-o cu câtă pasiune vorbea despre lectură și despre faptul că le citește colegilor pasaje din cartea mea. Nu știu dacă i-am spus cât de mult înseamnă pentru mine asemenea acțiuni. Tot ce doresc, ca scriitor, este ca prin poveștile mele să ating sufletele celor care citesc, așa cum mă ating pe mine poveștile altor scriitori.

Dragă Lucia, îți mulțumesc pentru floarea roșie, pe care o am încă. Nu știu cum am reușit să nu o ucid, căci plantele-n ghiveci nu sunt fanele mele. Îți mulțumesc pentru interesul față de vremuri ce nu ai cunoscut și-ți mulțumesc că mă citești celorlalți, care, în mod sigur, au alte pasiuni. Dacă mai mulți copii ar face la fel, poate vremurile comuniste ar fi cunoscute exact cum au fost, cu bune și rele. Nu numai cu bune sau numai cu rele, așa cum susțin unii. Evident, povestea familiei mele nu este povestea tuturor, dar mulți dintre cei care locuiau la țară pe atunci se recunosc. Știu, pentru că mi-au scris foarte mulți cititori să confirme asta. Toți acești cititori au afirmat că s-au întors în timp în timp ce lecturau amintirile mele din ultimii ani de comunism.

Am o listă lungă cu numele celor care mă susțin cu fapta și cuvântul, dar nu o public de teamă să nu uit pe cineva. În plus, sunt sigură să sunt oameni care iubesc ceea ce fac, dar nu mi-o spun din diferite motive. Unul este frica că o să mi se urce la cap. Glumesc, nu există acest risc, căci ar fi exact opusul a ceea ce predic. Nu vreau să fiu acel timp de om pe care să-l asculți, dar să nu faci ca el.

Așa cum am anunțat și săptămâna trecută, constrânsă de împrejurări, am luat o pauză de la scris și vreau să mă dedic vlogging-ului, adică publicării de video-uri pe YouTube. Nu sunt pasionată, dar dacă nu pot să scriu, trebuie să fac ceva care-i cel mai aproape de scris. Mi-ar plăcea să mi te alături și să pășești alături de mine și pe această cale.  „Unde-i unul nu-i putere… unde-s mulți puterea crește…”Hora Unirii.

Aleasă prețuire tuturor celor care mă citesc, mă apreciază și decid să-și împărtășească părerile cu alții. Dacă și tu ai citit una dintre cărțile mele și ți-a plăcut, te rog, dacă ai timp, lasă-ți impresiile pe Goodreads, mai ales dacă ai citit „14 nuanțe de roșu”. Cartea aceasta ar trebui citită de toți românii, căci „Epoca de Aur” face parte din patrimoniul nostru. Cu cât mai mulți oameni o recomandă, cu atât mai mulți vor fi interesați și cine știe că nu-i cumpăr mamei băncuța pe care și-o dorește de mulți ani.

Nu uita că numele cu care semnez cărțile este Cristina G. (riguros cu punct după G.).

Te las acum cu bine și iubire și mă închin cu umilință în semn de mulțumire și respect.

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0