Medici printre oameni

Medici printre oameni

 

institutul cardiologie iasiToamna trecută, în urma unui banal control stomatologic,  mama mea a ajuns de urgență la cardiologie, cu aritmie cardiacă. Au urmat internări, tratamente, perfuzii și, peste toate, starea de oboseală și rău a mamei. Am consultat mai mulți medici, cardiologi care mai de care mai experimentați. Cu toții, supraspecializați. Diferența dintre ei o face umanitatea, felul în care au găsit, sau nu, cuvintele potrivite pentru a explica ce se întâmplă, ce e de urmat și, mai ales, de ce.

Am chinuit-o pe săraca mamă purtând-o la tot felul de controale. După spitalizarea de la Roman, văzând că starea de rău persistă, am insistat și am programat-o la control și teste la una dintre cele mai mari clinici private din Iași, unde o doamnă doctor, originară tot din Roman, după electrocardiograme și măsurători, explica în mod clar că, „manualul de procedură medicală indică șocul electric  ca următor pas de oprire a aritmiei cardiace”, pentru care, la tratamentul cu sintrom, trebuie făcută o coronografie ce avea să arate dacă în una din camerele inimii mamei mele erau sau nu cheaguri de sânge. Existența lor, a cheagurilor, anula din start procedura cu padele. Doar că, în timp ce explica, chipul mamei mele și așa livid, începea să-și piardă cu totul culoarea la ideea că cineva avea să-i bage pe gât un furtun. Toată lumea era de acord că procedura nu era tocmai plăcută, dar era absolut necesară.

O lună mai târziu, cam când era vremea să o programez la spital pentru intervenție, deși ținuse tratamentul prescris de pregătire, mă ruga din tot sufletul să o duc la un medic care să-i dea două pastile și s-o lase acasă. Așa, am ajuns să caut un nou început. La recomandarea unei prietene a cărei mame e, la rândul ei, cardiacă, am ajuns la un medic ce lucrează la Institutul de Cardiologie din Iași și care vine de două ori pe lună la Roman, unde dă consultații într-o clinică privată. Medicul e renumit nu doar pentru că e un bun profesionist, dar și pentru faptul că „explică”, ceea ce e mare lucru pentru un om care nu cunoaște medicină, dar nu vrea să fie privit doar ca pe o masă de carne bipedă și producătoare de bani.

Prima impresie contează!

Stăteam la rând la consultație și nu-mi venea să cred de ce părere bună aveau pacienții care stăteau la rând, așteptându-și cuminți intrarea. „Eu sunt la dom’ doctor de doi ani și sunt foarte mulțumită! La început, luam câte cinci pastiluțe pe zi. Acum iau doar trei și îmi scade dozajul. A zis că bunica lui are 84 de ani. E și ea cardiacă, dar își ia pastiluța în fiecare zi și n-are treabă!”. Am privit-o zbughind spre ușa care tocmai se deschisese. A ieșit după o vreme mulțumită. Rezultatele pe care le purta în mână erau încurajatoare. A plecat urându-ne multă sănătate și „să ne vedem cu bine!”. De treabă femeia! Era dintr-un sat mic din zona Romanului.

Într-un final, a venit și rândul nostru. Am intrat cu mama, care privea speriată. Electrocardiograma arăta clar că avea aritmie cardiacă, iar tensiunea stătea să explodeze în tavan. „V-a explicat cineva până acum ce presupune, de fapt, boala dumneavoastră?” „Nu!”, a țâșnit răspunsul mamei de pe vârful limbii. Cu o răbdare rar întâlnită, omul avea să explice cauzele aritmiei cardiace, riscurile, terapiile care se aplică funcție de stadiu și efectele condiției de viață pe termen lung. A făcut noi măsurători la pereții camerelor inimii, a schimbat tratamentul și, din nou, a spus că procedura, în cazul de față, era șocul electric care, dacă avea să aibă eficiență, făcea inima să bată în ritmul ei normal de patru timpi, în loc de trei, câți avea acum.

Institutul de Boli Cardiovasculare Iași

Când s-a împlinit luna de tratament, din nou speriată, mama mă ruga din priviri „să o iert”. Doar că timpul trecea, cu cât boala devine mai veche cu atât capacitatea de recuperare e mai mică, așa că l-am sunat pe medic și i-am făcut programare la intervenție. Avea să ne primească la Institut, unde era aparatura necesară. În ziua cu pricina, ne-am trezit cu noaptea în cap și, prin nămeți, am luat drumul Iașului. Un drum de o oră și zece minute l-am făcut în două ore jumate.

Într-un final, după un adevărat off-road ieșean, am ajuns la spital. Puzderie de oameni! Întreb o liftieră cum ajung la cardiologie și, spre uimirea mea, cu răbdare, mi-a explicat exact ce aveam de făcut. Am trecut de centrul pe primiri urgențe și-am ajuns la etajul cu pricina, unde o altă asistentă extrem de săritoare și-a întrerupt conversația și l-a chemat pe „dom’ doctor”. Pentru prima dată în viața mea – și am mai trecut prin spitale -, medicul m-a condus de la triaj, la registratură, la camera de pregătit intervențiile și, privind spre mama mea, care era vădit obosită, i-a indicat un loc în care să stea să se odihnească.

I-am făcut internare de zi. Pe ușa stătea scris cu litere de-o șchioapă  ce acte sunt necesare pentru astfel de internări: trimitere, act identitate, cupon pensie sau dovadă de asigurat. „Timpul maxim de înregistrare al fiecărui pacient este de 15 minute! Vă rugăm să așteptați! Dacă între timp apar cazuri mai grave, acestea vor avea prioritate!” Și, chiar dacă holul era plin, toată lumea stătea cuminte așteptându-și rândul.

Nici nu s-au finalizat bine actele de internare că mama mea era deja cu electrocardiograma făcută și branula pusă în mână. Abia ce apucasem să pun hârtiile cap la cap, când a apărut medicul să ne preia. Am străbătut câteva culoare și am ajuns la unitatea de terapie intensivă. „Dumneavoastră rămâneți aici! Mama vine cu mine!”, și-am privit-o dispărând după ușa de sticlă mată. Stăteam pe un hol mic, unde mai așteptau câteva persoane. Aveau să intre mai târziu. După o vreme, am zărit medicul ieșind pe ușă cu două electrocardiograme. „A reușit! Merge cum trebuie! Uitați aici!” și, cu răbdare, mi-a explicat diferențele desenelor de pe cele două hârtii. Pe tot holul se auzea o inimă bătând. „Auziți? E inima ei!” La un moment dat, părea că bătaia din difuzoare s-a oprit și l-am văzut rupând-o la fugă prin ușă. Spre norocul meu și al mamei, a fost doar o alarmă falsă. I se administrase un somnifer și a rămas monitorizată o bună bucată de vreme, în timp ce eu îi auzeam bătăile inimii. Medicul făcea kilometri între patul mamei și restul treburilor pe care le mai avea.

Ambulanță nemțeană la Institutul de Boli Cardiovasculare

În răstimpul ăsta de așteptare, o ambulanță nemțeană și-a făcut apariția. Erau doi bătrâni. O femeie și un bărbat. Amândoi păreau că dorm, în timp ce vreo opt asistente le împingeau paturile spre terapie intensivă. Doamna de la SMURD care îi însoțise pe bolnavi pe ambulanță circula cu gravitate pe holuri, dar ea, ca și mine, nu putea trece de culoarul de așteptare fără să pună mâna pe sonerie. Pe ușa scria clar că aparținătorii puteau suna. Din timp în timp, o asistentă avea să iasă să raporteze starea pacienților. Și așa a și fost.

La o vreme după apariția bătrânilor a venit o doamnă. Probabil era fiica unuia dintre ei. Mai apoi a ieșit o asistentă care îi explicase minute în șir că lucrurile erau spre bine, că era nevoie de atenție și regim și că, încet-încet, situația avea să se îmbunătățească. Îi insufla femeii speranța și de la starea de panică o adusese cu două vorbe la linia de plutire, cu strategia gata pregătită pentru viitor. Nici nu vă dați seama ce mare minune e să ai răbdare și putere să-i insufli omului încrederea pentru ziua de mâine.

Într-un final, eu mi-am recuperat mama. Am dus-o acasă și e mulțumită de tot. Ea nu-și amintește nimic. La externare, tot medicul mi-a indicat ce și cum am de făcut. Pe holul spitalului mă mai întrebau unii sau alții cum îl cheamă și cum pot ajunge la el. Era imposibil să nu vezi diferența. „Unde ați mai văzut medic care să te conducă și să-ți arate ce ai de făcut? Mă mut și eu la el!”. Domnul care zicea asta era vădit supărat că trebuia să facă o coronoscopie și, în timp ce medicul lui zicea că nu mai au substanță pentru asta, el îi privea cu invidie pe cei care obținuseră asta. „Nu mai am bani! De aia stau aici. La privat e 1.500 de lei coronoscopia, dar eu am împrumutat bani ca să-mi pun stent. 80 de milioane m-a costat. Medicul meu nu mă bagă în seamă fără bani. A uitat ce înseamnă să fii om!”.

Medic Iorgu ArnautuAu comentat unii că îl laud pe cardiologul mamei mele pe bani, alții că s-a purtat frumos că i-am dat șpagă. Probabil nimeni nu m-a crezut că nu-i așa. Eu cred că încă nu-i așa de rodat încât să-și fi pierdut umanitatea din el. Poate își amintește că are, la rândul lui, o familie pe care o prețuiește, dar care e formată din oameni simpli. Eu nu-i știu motivația, dar știu ce face diferența dintre un medic bun și unul foarte bun. Un medic bun știe și aplică strict ce scrie la carte, în timp ce unul foarte bun empatizează cu mine. Nu vreau ca medicul meu să mă sune să-mi spună  „noapte bună”. Vreau doar să fie un om printre oameni!

 

P.S. Aș putea să mai scriu trei pagini despre băi, igienizare și despre faptul că nu toată lumea intră și iese cum vrea de unde vrea, dar mă pierd în detalii și uit esența.

Pe 20 ianuarie se împlinesc 14 ani de când a murit medicul căruia îi datorăm existența Centrului de Cardiologie din Iași, Iorgu Arnăutu, care și-a dedicat întreaga viață existenței acestui edificiu.

Ar  putea spune unii că le fac reclamă, dar e instituție de stat și nu se pune: http://www.cardioiasi.ro/

 

Kalia

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0