Max Blecher, mai cunoscut la Paris decît la Roman

Biografia marelui scriitor romașcan interbelic face obiectul tezei de doctorat semnate de criticul literar și profesorul universitar Doris Mironescu. Tînărul exeget romașcan a solicitat, pentru reeditarea cărții, sprijinul Consiliului Local Roman. Unii consilieri au preferat să susțină fotbalul, ignorînd opera și renumele marelui scriitor, comparat cu Kafka.

 

 

Reporter: Recuperarea lui Max Blecher a fost una de suflet, ca romașcan, concitadin cu marele spirit al secolului trecut sau mai presus a fost recuperarea unuia dintre cei mai mari scriitori ai literaturii moderne?

Doris Mironescu: Mă bucur că administrația locală a fost de acord ca această carte să apară și să poată fi difuzată și în Roman. Faptul că e o carte premiată (Premiul Tînărul critic literar al anului, la Gala Tînărului Scriitor, cu o nominalizare la Premiul pentru Debut al revistei „Observator Cultural”) este un fel de certificat de garanție că nu s-a sponsorizat o carte cu totul lipsită de merit, și nu o probă de vanitate din partea mea.

R.: Ce cîștigăm noi, cititorii, ce cumulează profesorul, criticul și doctorul în științe literare Doris Mironescu?

D.M.: Am apelat la concursul administrației locale tocmai pentru că volumul meu „Viața lui Max Blecher. Împotriva biografiei” este o carte, în bună măsură, despre Roman, e drept că un Roman fantasmatic descris de către un scriitor cu o imaginație splendidă. Este orașul nostru așa cum l-a văzut romancierul romașcan acum vreo 80-90 de ani, în plus filtrat prin gîndirea sa extrem de personală. Cartea mea este o biografie, dar una care, așa cum indică titlul, își propune și să analizeze valabilitatea proiectului biografic și autobiografic într-o epocă în care noțiunea de identitate psihologică, morală și ontologică este pusă sub semnul întrebarii. Blecher, un scriitor foarte inteligent, cu bune lecturi în domeniile filosofiei, biologiei și psihologiei, știa foarte bine aceste lucruri și le asimilase în profunzime. Tocmai de aceea, a-i scrie biografia nu se putea face oricum, ci doar examinînd pe rînd mai multe ipostaze ale acelorași realități, mai multe răsfrîngeri ale unor experiențe din viața sa, privindu-le sistematic din mai multe unghiuri concurente (faptul de a fi născut în provincie, faptul de a fi evreu, copilăria, adolescența, dragostea, literatura). Toate acestea au presupus oarecare investigație de bibliotecă, după cum vă dați seama, și în primul rînd o incursiune în presa romașcană a anilor 20. Fascinante vremuri!

R.: Cum vor avea acces romașcanii la o altfel de prezentare a marelui scriitor, mai cunoscut în Franța, de exemplu, decît în Roman, România?

D.M.: Ediția a doua a cărții mele, ca să-i zic așa, a fost tipărită acum două zile, în curînd va apărea în librăriile din Iași și, probabil, va putea fi cumpărată și pe net. Pentru a face donațiile pe care le anunțam în scrisoarea mea de intenție către Primărie vreau să mă deplasez la Roman, dar asta după ce voi reveni în țară, în mai. Ecourile apariției cărții mele în presă au fost pozitive și încurajatoare. De aceea, ca viitoare apariție editorială am în vedere partea a doua a evaluării critice a lui Max Blecher. După biografie va veni, deci, o interpretare a operei din unghiul originalității narative și a prospețimii vizionare, o lucrare de critică literară propriu-zisă.

 

Max Blecher – un Kafka român

 

Prozator și poet, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori, remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității. Blecher s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoșani, într-o familie evreiască mic-burgheză, tatăl său fiind negustor de porțelanuri. Școala primară și liceul le urmează la Roman. În 1928, după examenul de Bacalaureat, pleacă la Paris, cu intenția de a urma medicina, dar trebuie să renunțe la studii încă din primele luni, pentru că se îmbolnăvește grav, avînd coloana vertebrală atacată de Morbul lui Pott.

Este internat și pus în ghips la sanatoriul din Berck, de pe țărmul francez al Canalului Mînecii. Timp de un deceniu, pînă la sfîrșitul vieții, își va purta teribila suferință prin diverse sanatorii din Franța, Elveția și România.

„De la vîrsta de 19 ani, începe tragedia vieții de infirm a lui Max Blecher, care își trăiește restul zilelor, pînă la sfîrșitul prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de tuberculoză osoasă, de la Berck la Tekirghiol”, scrie Dinu Pillat. În primăvara lui 1935, părinții îl instalează într-o casă de la marginea Romanului, de pe strada Costache Morțun, nr. 4. Aici, „decis să pună capăt lungii lui pribegii prin sanatorii și să aștepte acolo moartea” (Mihail Sebastian), Blecher scrie mereu, pînă în ultima clipă, „în aceeași poziție în care dormea și în care mînca” (Sașa Pană), cu caietul sprijinit de o scîndură pe care o avea potrivită pe genunchii îndoiți prin anchilozare. Sfîrșitul avea să vină, în această casă din Roman, la 31 mai 1938, înainte ca Blecher să fi împlinit 29 de ani.

Cea dintîi carte a scriitorului, placheta de poeme de atmosferă suprarealistă „Corp transparent”, s-a tipărit în 1934, într-un tiraj restrîns. Publicarea celor două romane antume ale scriitorului, „Întîmplări în irealitatea imediată” (1936) și „Inimi cicatrizate” (1937), se datorează frumoasei prietenii cu Geo Bogza.

După război, cărțile sale sînt reeditate în edițiile îngrijite de Dinu Pillat (1970) și Sașa Pană (1971, „Vizuina luminată” și alte inedite), dar adevăratul cult al scriitorului apare după 1990, prin intermediul, în primul rînd, al lui Mircea Cărtărescu, un mare admirator declarat al scriitorului.

La o privire atentă, proza lui Cărtărescu, din „Orbitor” sau „Travesti”, nu ar fi arătat astfel fără existența literaturii lui Blecher. Deși a fost de multe ori descris drept „un Kafka român”, față de acest alt mare suferind evreu, Blecher a trăit îngrozitoarea boală care l-a țintuit multă vreme pe patul de suferință. Astfel, scrisul său nu este parabolic și profetic, ci se concentrează spre propria interioritate, spre senzații, amintiri, oniric și viziuni, practicînd o necruțătoare autoscopie.


COMENTARII

WORDPRESS: 0