Articol publicat în data de: lun, 11 Iul 2016



Lumina culorii şi culoarea luminii

 

ciobanu gheorghe am 03Un penel tînăr – Alina Alexandra Vasile – care, în aceste zile, la Muzeul muşatin al Retinei şi-a dat întîlnire cu adolescenţa de lumină a acestuia, cu sinceritatea spontană a existării. E un dialog plin de candoare reciprocă, şi unul, şi celălalt, şi autorul, ca şi solaricul, exprimîndu-şi bucuria de a trăi în miezul unor fiinţări supreme.

E atîta lumină şi culoare în jur, încît a căuta să mai surprinzi, în spatele tablourilor, înlănţuiri de sensuri sau înrudiri de influenţe e o evadare raţională din încrengătura logică a unor înţelesuri. A privi şi a trăi miracolul optic al acestor lucrări înseamnă a renunţa şi noi, şi soarele, la calendarele vîrstelor noastre şi a ne contopi cu adolescenţa autoarei, învăluiţi în revărsarea unei aceleiaşi candori.

De aici modalitatea, deocamdată la nivel de generalitate, de a se surprinde realitatea pe existenţe individuale, independente şi singuratice, o realitate care uneori se conturează în a fi copac, floare sau cer, iar alteori, fiinţe umane şi casele lor. O redare învăluită, din toate părţile, de o puternică solaritate, a cărei lumină aici s-a metamorfozat numai în culoare. Se creează, astfel, impresia că dintre începutul genezei s-au constituit culorile care, nu după multă vreme, au devenit lumină.

Creaţiile Alinei, fără a violenta cu nimic retina ochilor, mai transmit şi impresia că ne aflăm într-un univers ce, nu de mult timp, a început să-şi restrîngă vizibil volumul, încît planeta pe care ne aflăm, împreună cu toate celelalte, s-a apropiat considerabil de centrul solaric al sistemului nostru, găsindu-ne, astfel, şi mai învăluiţi de lumină, de culoare, dar şi de singurătate.

De aceea, arhitecturile epice sau devenirile omeneşti din jur devin doar fărîme de univers în sine, peste care mult apropiatul de noi soare îşi revarsă prea galactica sa luminozitate şi prea pulverizata sa coloratură, al cărei inedit se manifestă, atrăgător şi optic, prin puritatea originilor şi lipsit de o pronunţată alchimie a nuanţelor. Prin aceasta, ne însumăm şi noi în starea de aşteptare a ceva, în urma căreia să se creioneze o acţiune, o desfăşurare şi o devenire existenţială.

Alina Alexandra Vasile expozitie 3Dacă revărsarea de lumină e una de mijloc de zi, în schimb coloraturile ei adiacente se îndepărtează spre părţi, fie către auroricul preludiu al primilor zori, fie înspre postludiul, nedeclarat încă, al unui apropiat amurg. Pentru autoare, însă, aceste două anticamere ale solaricului încă nu există. Sînt „ferestre cosmice” care îşi au destinul unic de a fi larg deschise, ca un simbol, parcă, al eternităţii luminii.

Diversitatea existenţială a lumii redată, e discontinuă, epurată de corelaţii sau interferenţe. Nu se întrevede o alăturată succesiune – suită sau un eventual ritual al trecerii de la existent la existenţă. Sînt momente şi nu episoade, sînt alăturări de „aşa” şi nu de „apoi”. O fărîmă de eternitate, desprinsă într-un moment al fiinţării, în care aceasta se afla într-o nerepetată stare de luminozitate cromatică. O stare care se adaugă, într-un plus fericit, la natura firească a artei penelului, a acestor trăiri, trecute alături de iureşul devenirii.

Lumina, culoarea şi singurătatea din lucrările Alinei, fugind de epicul aducător de neprevăzut şi de cotidian, surprind totul ca fiind generat şi generativ de candoare. Astfel, dacă pornim de la un sensibil vers eminescian, putem spune, după ce ne-am lăsat învăluiţi de tăcerea culorilor din aceste lucrări: „candoarea luminează natură, flori şi oameni”. Prin aceasta, se atribuie revărsărilor vijelioase de fotoni o trăsătură în plus, indirectă, dar continuă, şi anume tocmai această candoare, ce nu putea fi surprinsă decît de un penel, aflat la o prea fragedă vîrstă.

Părăsind expoziţia de faţă, descărcată de problematici şi învăluită aerian doar în pastelaj, trăim sentimentul că ne-am furişat pe o planetă-legendă, lipsită de pendulările vieţii şi de confruntările supravieţuirii, o planetă mai apropiată de soare, pe care clorofila a devenit lumină, iar luminile, culori, din care, acum, autoarea, oprindu-le zborul, a zămislit pentru noi, catedrale de miraj.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2004

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

* Necesar

%d blogeri au apreciat:

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close