Lecții de supraviețuire la Casa Speranței

Dimensiune text

În această perioadă cu cod galben de ger, oamenii fără adăpost din Roman primesc ajutor din partea autorităților. În fiecare seară, patrule de la Poliția Locală merg în zonele în care știu că se adăpostesc persoanele care nu au o casă și le iau de pe străzi pentru a le duce la Casa Speranței.

 

Prima seară în care polițiștii de la Poliția Locală au patrulat în acest scop a fost cea de joi, 26 ianuarie. Atunci, șase persoane fără adăpost au fost găzduite peste noapte la Casa Speranței.
Vineri seara, polițiștii au avut mai puțin de patrulat. Unii dintre cei care fuseseră aduși joi la Casa Speranței s-au întors singuri, după lăsarea întunericului.
Nu toți s-au întors, însă, de bunăvoie, astfel că polițiștii au trebuit să-i caute pe cei mai puțini conștienți că viețile lor sînt puse în pericol din cauza frigului.

Printre cei care nu au conștientizat pericolul se numără și soții Năstase. Trecuți de cincizeci de ani, cei doi trăiesc din mila oamenilor din Cartierul Muncitoresc. Ioan Năstase face curățenie la un bar din cartier, iar pentru asta el și soția lui, Liliana, primesc băutură și ceva bani. Povestea lor de viață este ca desprinsă dintr-un film. Ioan Năstase a făcut pușcărie de trei ori, adică peste 12 ani i-a petrecut după gratii. Prima dată a fost condamnat pentru viol. După ce și-a ispășit pedeapsa, a avut ceva de împărțit cu o cunoștință și a fost condamnat pentru ultraj și violențe. A treia oară spune că a avut ghinion: era șofer, a făcut un accident mortal și a fost condamnat pentru ucidere din culpă. În tot acest timp, soția l-a așteptat acasă și a crescut cei doi copii. Unul dintre aceștia a luat-o pe urmele tatălui și acum este în pușcărie, iar celălalt crește sub supravegherea unei bunici, care „îl ține din scurt„, după cum spune Liliana Năstase. Cei doi soți au avut, de-a lungul timpului, trei locuințe, dar le-au vîndut pe rînd, din cauza datoriilor. Ioan Năstase spune că pe ultima a vîndut-o ca să-și îngroape mama. Vorbește cu dușmănie despre defunctă, de parcă ea ar fi cauza tuturor problemelor sale. Dă vina și pe frați, și pe alte rude, iar el se crede o victimă. „M-au înșelat și am pierdut apartamentul. Acum stăm pe stradă și trăim din te miri ce. Anul trecut, soția mea a fost internată la Bisericani, a făcut TBC. Am stat și eu, că am luat de la ea„, povestește Ioan Năstase.

Nu știe să spună exact cît a stat în spital, iar alcoolul băut peste zi  începe rapid să-și facă efectul la căldura din Casa Speranței. De altfel, ei nu prea țin minte nici ce au făcut în seara precedentă.

Vor să intre în Casa Speranței cu încălțămintea de afară, deși, cu o seară înainte, au respectat alte reguli. „Dacă nu vă descălțați, vă dau afară!„, le spune tăios paznicul. După cîteva minute de negocieri, cei doi se conformează.

În acest timp, de la duș iese un bărbat de treizeci și ceva de ani. Îmbrăcat curat, bărbierit, cu un mers drept, pare mai degrabă un angajat al Casei Speranței. Este de acord să vorbească cu mine, dar nu se lasă fotografiat. Povestea lui și a unui prieten care îl însoțea la Casa Speranței sînt adevărate lecții de viață. Ion Enășel și Mihai Vatamanu au crescut împreună la casa de copii. Enășel a fost copil din flori și apoi abandonat de mamă. „Cred că a rămas cu traume, fiindcă tatăl meu și-a bătut joc de ea. Am încercat să vorbesc cu ea de mai multe ori, dar m-a respins de fiecare dată. Locuiește în comuna Bîrgăoani și știu că o duce tare greu„, spune Ion Enășel. Povestește cu o anumită demnitate despre viața lui și devine categoric cînd este întrebat dacă are cazier: „În nici un caz! Am avut ce mînca, bine; nu – am răbdat de foame. Pentru ce să mă duc în iad? Fiindcă acolo, la pușcărie, e iadul„. Ion Enășel este singurul dintre oamenii străzii care a lucrat cu carte muncă. „Am lucrat la fosta fabrică de chimie și locuiam într-un bloc al fabricii. Cînd s-a închis «Chimia», am fost aruncat în stradă. Mi-am găsit de lucru la CFR, dar nu la stat, la o firmă privată care lucra pentru CFR. M-au angajat și m-au lăsat să locuiesc într-o încăpere unde se schimbau muncitorii. După ce am plecat de acolo, am lucrat la Romconstruct, la Șantierul nr. 5. Atunci mi-am luat o cameră cu chirie. Era un imobil care nu avea apă, aduceam de la pompă, dar mă descurcam. Cînd s-a închis șantierul, am fost nevoit să plec, fiindcă nu mai aveam bani să plătesc chiria și utilitățile. Apoi am locuit la un bloc social pe Anton Pann, acolo unde au fost forțele de muncă. Dar eram șase într-o camera și toată ziua erau certuri. Așa că am plecat„, povestește Ion Enășel.

Acum, Enășel locuiește într-o casă dărăpănată de pe strada Mihai Viteazu, proprietate a unei firme din Bacău. Spune că este sprijinit de un prieten: „Hainele mi le spăl la un prieten și tot la el mai fac cîte o baie. Nu pot locui la el, fiindcă stă cu mama lui, dar măcar mă ajută să fiu curat. Nu știu ce m-aș face fără acest ajutor, fiindcă oamenii nu te primesc la muncă dacă miroși urît„.

Prietenul lui de la casa de copii, Mihai Vatamanu, a avut perioade în care a dormit într-o mașină. Se laudă că îl cunosc toți polițiștii, dar nu pentru că a făcut ceva rău, ci pentru că este liniștit: „Nu am cazier. Mi-a spus cineva să fac o faptă mică și să mă duc la închisoare, că acolo sînt condiții mai bune, dar nu pot să fac așa ceva„. Mihai Vatamanu a fost la Casa Speranței și anul trecut, după ce o ambulanță SMURD l-a luat de pe centura ocolitoare a orașului și l-a dus la spital: „Eu mergeam pe centură să mă încălzesc și, la un moment dat, mi s-au tăiat picioarele. Am căzut și muream acolo dacă nu sunau cei de la benzinărie la 112„.

Ion Enășel și Mihai Vatamanu lucrează uneori cu ziua la o firmă de panificație care are sediul în Cartierul Muncitoresc, alteori cu ziua la oameni și la Biserica „Sfîntul Dumitru”. Spun că ceea ce fac le asigură subzistența și îi ajută să nu o ia pe alte căi.

În fiecare seară cu ger, Casa Speranței este locul în care trag toți oamenii fără adăpost din Roman, care acceptă să fie ajutați. Pentru cealaltă categorie, a celor care refuză orice ajutor, polițiștii nu pot decît spera că nu-i vor găsi înghețați din cauza frigului.
Pe lîngă un pat într-o camera încălzită și posibilitatea de a face un duș, oamenii mai primesc, seara, cîte o gustare rece, prin grija Direcției de Asistență Socială din cadrul Primăriei Roman. Capacitatea dormitoarelor de la Casa Speranței este de zece paturi.
În Roman mai există un adăpost de noapte la Liceul cu Program Sportiv.


COMENTARII

WORDPRESS: 0