La plăcinte, înainte, la război, înapoi – guest post Cristina Gherghel

La plăcinte, înainte, la război, înapoi – guest post Cristina Gherghel

 

 

Nu știu ce simți tu când auzi expresia asta, dar mie îmi vine să râd. Da. Pentru că o iau literal. Și e un râs isteric. Adică nervos și inconfortabil, nu fericit. Să explic de ce.

Sunt femeie – asta cred că este clar, chiar dacă nu mă cunoști personal – și, de când mă știu, am făcut ceea ce mi s-a cerut și chiar mai mult. Că mi-a plăcut sau nu. Am știut sau n-am știut, am făcut. Am învățat, uneori forțat și repede – că nu era vreme de pierdut – și mi-am făcut datoria. Nu m-am fofilat, nu am invocat fel de fel de scuze penibile. Trebuia să fac și am făcut.

Asta este valabil atât în țară cât și peste hotare. Că peste hotare, dacă nu faci ceva la locul de muncă, te trimit acasă. Pe loc. Dar eu nici n-am visat să crâcnesc vreodată.

Ce mi-a fost dat să notez în ultima perioadă – despre bărbați, în general – unii de fapt, să fie clar, este că dacă pot zice: „nu fac din cauză că-i complicat”, ei o zic fără discuție, dar folosesc alte cuvinte (scuze practic).

Și o zic așa de des, că am pierdut șirul.

Zilele trecute am încercat să găsesc pe cineva să-mi taie niște lemne rămase de la demolarea unei construcții. Am vorbit cu mai mulți, unii au promis că vin, alții s-au oferit doar să nu tacă. Și-a venit cineva trimis de altcineva.

„Le tăiați?” am întrebat.
„Dacă-mi dai xy, le tai.”
„Domnule, dar nu face fața cât face ața. Chiar e posibil așa ceva? Nu-mi cad banii din cer. N-am făcut în viața mea atâția bani într-o singură zi!”
„Sunt greu de tăiat, sunt lungi, au cuie etc.”
„Mai bine le dau foc, decât să dau atâția bani numai pe tăiat.”
„Le iau și le duc eu la stână dacă-i așa. E păcat să le dai foc.”

N-am vrut să i le dau și-am rămas să le tai eu. Nu, nu le ard că respect prea mult natura. Și-apoi, de unde lemne la iarnă? Banii nu stau într-un sac fără fund.

Și le tai. Care cu toporul, care cu circularul, care le crap cu barosul (da, ai citit bine – multe sunt scânduri). Le tai și nu mi se pare cine știe ce lucru greu, doar că, fiind singură, îmi ia extrem de mult timp. Nu este nimic așa de complicat. Nici pe departe. Este o muncă ca oricare alta.

Da, am observat că unii bărbați se fofilează. Că-i câr, că-i mâr și multe altele. Pe de altă parte, am observat și că unele femei (nu multe, dar mai multe decât bărbații), își suflecă mânecile și fac.

Mi-au spus unii că meseriașii români iau și pielea de pe omul care a muncit în străinătate. De parcă oamenii care muncesc peste hotare fac banii cu ciocanul.

N-ai observat și tu?

Ia fii atent la taximetriști (de exemplu), mai ales la acei care te iau de la aeroport.

În țară se trăiește greu – nimic de zis – însă în străinătate nu sunt câini cu colaci în coadă. Banii nu cresc la rădăcina copacilor și nu se găsesc pe străzi. În străinătate faci sacrificii și eforturi uriașe – pe care unii români nici nu și le pot închipui – să pui un ban deoparte.

Eu, de exemplu, mă trezeam la 4 în fiecare dimineață. Scriam pentru o oră, apoi mergeam pe jos 6 kilometri până la serviciu și seara la fel. Asta ca să mă mențin în formă – da, că aveam o muncă sedentară – dar și pentru a economisi un ban. Lucram câte 11 ore pe zi, aproape fără pauze ca să am timp să fac tot ce se aștepta de la mine.

Nu mă plâng, este doar un fapt ca să explic de ce nu-mi permit să dau mai mult decât face ceva. Sunt conștientă că alții fac sacrificii mult mai notabile.

Unii oameni – români și străini – iau fără să dea. Alții pretind sau se așteaptă să primească – tot la fel – fără să dea nimic.

Dar vorba e: „Dă și ți se va da”, nu „Ia fără să dai.”

Și-n altă ordine de idei, de fiecare dată în care am apelat la un meseriaș român, primul lucru pe care l-am auzit a fost: „Sunt foarte ocupat acum. Am lucrări peste lucrări.”

Eu, când aud asta, nu stau la discuție. Ești ocupat, mă duc la altul, nu-i problemă. Universul nu se-nvârte-n jurul unui singur om. Dar și următorul spune la fel și tot așa.

Ai naibii să fie meseriașii noștri, sunt toți extrem de căutați!

Ia încearcă tu să faci o casă – cum am făcut eu pentru mama – și vezi de câte ori auzi asta. La orice lucrare. Nu contează luna în care întrebi – unii cred că numai în august se-ntâmplă asta, nu, în fiecare lună e la fel.

De unde să-mi dau eu seama că meseriașii noștri spun asta deoarece le place să fie implorați sau ca să le dai orice sumă de bani îți cer?

Și, printre acești lucrători, mai sunt și acei care pe lângă a cere cât nu face, se așteaptă și la altfel de servicii (de la femei). Dacă înțelegi ce vreau să spun.

Am fost pusă de multe ori în fața unor astfel de situații. Nu mi-a venit să cred!
Nu recent, nu. Dar, în trecut, au fost unii cu care am refuzat să lucrez din cauza asta.
Și-au mai fost și situații de genul: „Dă-mi, că tu ești femeie iar eu bărbat.”

Și cât de multe aș mai avea de spus pe tema asta… dar am scris destule-n cartea: „Fată bătrână și fericită – Mai bine singură decât singură în doi”.

Titlul zice multe, nu crezi?
Surprinzător, această carte este populară și printre bărbați.
Ca femeie, nu „m-aș uita” niciodată la un bărbat care găsește o scuză când e vorba de muncă. Orice fel de muncă și orice fel de scuză.

Eu nu m-am dat niciodată înapoi de la o muncă, oricât de laborioasă sau minuțioasă ar fi fost. În plus, nu există muncă umilitoare pentru mine. Un om care muncește, mai ales din greu, este un om pe care te poți baza. Zic eu.

Spune-mi de ce fel de muncă fugi, ca să-ți spun cine ești.
Ăsta este un criteriu fundamental pentru mine când este vorba să-mi aleg prietenii.

Mă simt atrasă de bărbații la costum și cravată, dar cei mai irezistibili bărbați – pentru mine, clar – sunt aceia care sar să te ajute nu numai când le ceri ajutorul, ci, mai cu seamă, când nu zici nimic.

Nu aceia care-ți dau sfaturi gratuite, că ei le știu pe toate, ci acei care trag la jug cu tine și zâmbesc.

Nu fug de muncă grea, chiar dacă aș vrea doar să scriu, că mi se bat poveștile cap în cap în minte – vor să fie scrise, însă nu am timp. Trebuie să fac ce (niște) bărbați au refuzat să facă, dar n-ar fi ezitat să ia gratis. Orice.

Și când văd cum răspund și cu ce viteză lucrez, unii bărbați (și femei deopotrivă) își fac cruce și zic că-s nebună. „Ce apucată e asta!”

Nu am timp să stau la palavre și să caut scuze. Ce se poate face, fac imediat. Nu mâine, nu poimâine, nu „mai sunt și alte zile”. Sunt scriitoare, 5 minute au o valoare imensă pentru mine. Orice zi care trece fără să scriu este o zi pierdută. Și timpul nu se-ntoarce înapoi.

Când cineva îmi dă ceva, nu iau fără să dau și n-aș îndrăzni niciodată să-i cer ceva „moca” omului pe care am vrut să-l jecmănesc, că doar a muncit în străinătate și are o saltea de bani!

Când văd cum fac unii – așa de mulți… mă strâng în spate.
Dar, na, nu poți schimba pe cineva, așa că trebuie să-ți schimbi modul în care te afectează aceste lucruri.
De aia am scris cartea de mai sus și altele pe aceeași temă.

Îmi cer scuze dacă am ofensat pe cineva, nu era intenția mea.
Nu este nimic personal, iar cei ce citesc sunt excluși. E lege asta.

Dacă ai apreciat și vrei să afli mai multe, te aștept pe bloguri și pe rețelele de socializare:

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0