„La orizont… Destinul”

HomeGaleriile Gheorghe A. M. Ciobanu

„La orizont… Destinul”

 

ciobanu gheorghe am 03Și un acelaşi „Destin” a făcut ca Violeta Lăcătuşu, fiică şi genetică şi spirituală a Romanului, să dăruiască Galaxiei artelor, ca scriitoare acum, o altă întruchipare a multiplului ei har: „Imprevizibilul este săgeata destinului”. E un roman în care se continuă prezenţa, complexă şi universală, acestui „imperativ categoric” al fiinţării umane, din acel „primo tempo” al prozei sale, „Simurgul”. Crezul filosofic şi poetic al autoarei, prefigurat şi plastic sau poetic şi plastico-poetic sau narativ, îşi are, ca esenţă, alături de alte legităţi ontologice şi pe acea a „Destinului universal”.

Deşi se porneşte cu intenţia de a fi un „livre de poche”, romanul desfăşoară, pe orizontala timpului, o îmbinare diversă şi polifonică de personaje, cupluri şi acţiuni, la toate, atît unghiul de distanţare, cît şi coeficientul de „imprevizibil”, fiind considerabile. Singurul „acord major” se prefigurează într-un „va fi” şi nu în „stop-cadrul” unui „este”, în final, cu acel probabil binom convergent, alcătuit, după multe meandre şi emigrări, din Alina şi Gigi.

Pentru autoare, destinul nu e o finalitate, o linearitate ortogonală, un segment de dreaptă mărginit de un punct de plecare şi de un altul de oprire, ci este rezultanta unui „ghem” complex, braunian şi continuu, determinat de un atribut cardinal al universului şi anume, starea de „vibratilitate”, neregulată şi ea. O dinamică intrinsecă a lumii, care conduce la pluralitate şi aleatorism, oprindu-se, din cînd în cînd, la ipostaza de destin. Prin aceasta, imaginea lui „a fi” e o interferenţă între un „aici” şi un „dincolo”, o trecere de la pluralul existenţei, la singularitatea destinului ca existare, o distilare incertă, finalizată cu certitudinea unei picături, numită „acum”. Dar şi acest „acum” determină pluralul probabil al lui „după”, generîndu-se, astfel, un „non-stop” de „stopuri”, încît „eu”-l nostru este mereu între două infinituri.

Undeva, în perimetrul „de buzunar” al romanului, sînt cîteva „popasuri meditative”, unde se comentează, epic, aceste succesiuni, probabilistice, dar şi predestinate, care prefigurează, repetat şi imaginar, conturul a două conuri suprapuse, inverse şi dinamice, ele reprezentînd „vibraţia” întregului şi „destinul” părţilor.

Indirect, arhitectura epicului lăcătuşian este duală, o dualitate profund extrapolată, alăturînd bio-psihicul uman, universului, realul cotidian, paranormalului, sau ipostaza de povestitor, autopovestirii, ultima din acestea conducînd la conlucrarea a două condeie, unul fiind autorul, iar celălalt, un „alter-ego” al autorului. Undeva, un „intermezzo” puantilist, în care se redă, ca pe un diagnostic istoric parcă, acel „sindrom psihobelic”, care confirmă faptul că în evoluţia lor, războaiele devin tot mai mult încrucişări, nu de arme, ci de suflete.

violeta lacatusu1„Săgeata” lui Lăcătuşu se vrea a fi şi un „roman de dragoste”, o dragoste, însă, care nu mai poate constitui substanţa unui astfel de roman, sau a unei formule obişnuite de „story”. Cuplurile se unesc spre a se destrăma sau se înstrăinează, înainte de a se uni. Liantul de convergenţă devine, acum, un vector tendenţial care, mai înainte de finalizare, trebuie să treacă prin „Galaxia imprevizibilului”. În roman sînt cîteva astfel de perechi, simetrice sau „a”, acesta oprindu-şi naraţiunea, tocmai atunci cînd se pare că am ajuns în preajma unui binom mai stabil. Declamativul madrigalesc e înlocuit cu pendulări între „plinuri şi goluri” sufleteşti, cu frămîntări dostoievskiene sau cu stop-protoplasmatic. Și aici există un „ceva”, care perturbă împlinirea zborului de altitudine, un „ceva” devenit, de acum, logic: „sufletul unei femei e de nepătruns, chiar şi pentru ea”. O „Adela” în reluare, devenită acum „Alina”, ai căror părinţi estetici – Ibrăileanu şi Lăcătuşu – au admirat, în viaţa lor, confluenţa moldo-siretiană a Romanului. O pereche, sensibilă prin finalitatea ei cosmică, dar însumată într-un alt determinism: „Fatalitatea netezeşte drumul Destinului”. Dacă, odinioară, relaţiile de cuplu, de la Adam şi Eva, la Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta, erau orto-axiale, acum, între Tudor şi Alina se interpune o linie sinuoasă, discontinuă şi tendenţială.

Apelînd la un realism, cînd naturalist, cînd simbolic şi zămislind ziceri noi pentru pravoslavnicul nostru grai, autoarea muşatină, Violeta Lăcătuşu, prin noul ei roman, ne deschide o altă fereastră – şi nu e prima oară cînd face acest lucru – înspre literatura lui mîine. E o sinteză a sintezelor, în paginile sale recente îmbinîndu-se, autoritar, perechi extrapolate de viziuni – aici cu dincolo, orto cu meta, bio cu spirit, semnificaţie adamică şi cu cea de Evă, măruntul cu nesfîrşirea – dar, mai ales, structuralism cotidian, cu acea fiinţare sistemică a totului. Se pare că restrînsul nostru comentariu de acum a preferat, ca punct de plecare nu atît sumarul, cît, mai mult, un „summum” al acestei deosebite creaţii.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2005

 

 

Comentarii

WORDPRESS: 0