„Îți iubești părinții?” – guest post Cristina Gherghel

„Îți iubești părinții?” – guest post Cristina Gherghel

 

 

Dacă ai răspuns „da”, cât și cum îi iubești?
Când i-ai vizitat ultima oară?
De când nu i-ai sunat?
Poate nu mai sunt în viață, ți-e dor de ei?

Știi, am asistat la scene în care oamenii – copii, în acest caz – își smulgeau părul din cap în momentul în care un părinte – asta pentru că vorbim de părinți – trecea la cele veșnice.
Câtă disperare în urletele lor de durere…
Dar, mai mult decât disperare, câte regrete.
Regrete că nu și-au vizitat părinții mai des, că nu i-au sunat, că n-au vorbit mai frumos cu ei, că poate erau supărați unii pe alții și n-ar fi trebuit, că nu era așa de grav…
„Of, mamă, ce nu aș da să te mai strâng odată-n brațe, să-ți spun cât te iubesc și să te rog să mă ierți, că n-am știut… n-am știut, mamă!”

Zilele trecute, vorbeam cu o prietenă de-ale mele despre cum se simte ea acum, fără ambii părinți.
Pierduse tatăl cu mulți ani înainte, era încă o copilă, dar când și-a pierdut mama, avea în jur de 40 de ani.
Durerea a fost incomensurabilă în ambele cazuri, însă acum, parcă s-a rupt ceva în ea.
Parcă a pierdut o parte din viața ei.
Plecarea mamei din această lume, a lăsat un gol imposibil de umplut în sufletul prietenei mele.

„Îmi curge durere prin vene. E ca o lavă care lasă munți de cenușă în urma ei.” Așa a descris prietena mea trăirile ei.
Confesiunea ei mi-a scrijelit sufletul. Și mi-e așa de frică, că l-am pierdut pe tatăl meu anul trecut și mamei… îi scapă timpul printre degete.
Și acești doi oameni (în fotografie aveau amândoi 81 de ani), care au fost împreună 64 de ani, au crescut 10 copii împreună. Și asta pe vremea comuniștilor.

Și n-au fost ei perfecți, și nu s-au comportat așa cum am fi vrut, și-am plâns de multe ori din cauza asta când eram mică.

Căci copilul nu știe ce-nseamnă să fii părinte. Nu știe ce-nseamnă să nu dormi decât pe furiș, luni și chiar ani la rândul. Nu știe câte griji uriașe, mici și mărunte poate avea un părinte pentru un singur copil, închipuie-ți pentru 10.

Părinții mei nu ne-au tratat așa cum am fi vrut noi, dar eu știu că ne-au dat mai mult decât au avut.
În amintirile mele din copilăria comunistă, „14 nuanțe de roșu”, am povestit cu lux de amănunte multe istorii despre părinții mei. Ei sunt protagoniștii și eroii acestor memorii.

Că ești copil sau părinte, ori, poate, ambele, sunt sigură că te-ai regăsi în multe dintre povestirile din această carte.
Viața e grea, foarte grea în ziua de azi.
Parcă odată nu era așa.
Dar ce știm noi de cum era odată… ?
Poate mulți dintre noi, cei care am trăit în comunism, ne întoarcem cu gândul la acele vremuri care erau, da, sărace, însă erau și stabile și țineau familiile unite.

Pe vremea lui Ceaușescu, nu știam noi ce-i străinătatea.
Părinții n-ar fi tremurat de spaimă cu gândul c-or să moară fără să-și revadă copilul, așa cum zicea Coșbuc în poezia „Mama”.
Și totuși, dacă ne gândim bine, Coșbuc nu a locuit în străinătate, ceea ce înseamnă că în orice epocă – de aur sau nu – copiii se îndepărtau și se îndepărtează de părinți. Și nu ca să plece în străinătate.
Și asta este un rău?
Eu nu cred.

Copiii, chiar dacă creați de părinți, nu sunt proprietatea lor și au dreptul să plece și să-și întemeieze o altă familie, poate, departe de locurile natale.
Părinții știu asta, că același lucru au făcut și ei. Și nu se supără, dar suferă de dorul copiilor, că-s carne din carnea lor.

De când m-am reîntors în țară, am observat, cu multă tristețe, cât de singuri sunt unii bătrânii.
Scriu des despre asta pe blogurile mele.
Am plâns și plâng de mila multora, căci bătrânii sunt slăbiciunea mea.
Mi se pare că prea i-am abandonat, poate fără să ne dăm seama.
Da, erau singuri și-n alte vremuri, dar acum, sunt complet uitați, ignorați și puși deoparte cu bună știință parcă.
Goana după bani, competiția și voința de a avea mai mult și mai spoit decât vecinul ne fac să uităm de cei ce ne-au dat viață, cărora poate le datorăm totul.
După o viață de datorii, acum n-au niciun drept.
Până și guvernul le întoarce spatele. Parcă e o coaliție împotriva lor.
Copiii contează, ei sunt viitorul.
Nu e just?
Este. Just și injust totodată. Just pentru copii, injust pentru părinți.
Și-ntr-o zi o să fim și noi, poate nu toți părinți, dar sigur bătrâni.
Eu nu am copii, e prea târziu pentru mine, de aceea nu-mi este frică că progeniturile mele îmi vor întoarce spatele, ca și cum n-aș fi existat niciodată.

Le-am purtat pică părinților, dintr-un motiv sau altul, când eram mică, meritat sau nemeritat, dar nu i-am uitat nicio clipă.
Aș putea spune că tot ce am făcut în viață, a fost pentru ei.
Dar cine m-ar crede?
În acest moment, construiesc o casă pentru mama mea.
O casă cu baie și apă curentă, că asta ne-a lipsit tuturor. Odată ne spălam la lighean, dar biata mamă nu se mai poate îndoi și nu mai poate merge în grădină, la toaletă.
Tu poate zici că mi-este ușor, că doar ce griji am eu?
Nu ai să crezi, dar am destule griji.

Aș fi vrut să-mi petrec restul zilelor în străinătate, în completă solitudine, într-o colibă pe malul mării, scriind la nesfârșit. Asta mi-am dorit toată viața. Dar, după ce iubitul meu tată a trecut la cele veșnice, nu m-am mai putut concentra pe scris.

Și-am pus deoparte această dorință a mea, și m-am întors în satul în care m-am născut. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă.
Eu, care n-aș fi vrut să-mi fac o casă la țară, că sunt alergică la polen și fân. Eu, care nu mă pricep deloc la construcții și n-am avut nicio idee de cum ar trebui să apară, noroc de constructorul meu.
Și asta numai pentru ea, mama care m-a purtat în pântece 9 luni de zile și a riscat să mă nască pe câmp. Am scris despre asta pe https://frumusetesisuflet.blogspot.com.

Departe de mine gândul de a judeca pe cineva pentru faptul că nu dedică mai mult timp și mai multă energie părinților.
Chiar sunt conștientă că cei care au familii, sunt deosebit de stresați să le ofere copiilor un viitor fără griji.
Exact cum au făcut părinții lor, la timpul lor. Dacă…
Poate nu toți părinții s-au străduit destul.
Poate unii nici nu s-au interesat de copii. Poate i-au făcut pe bandă rulantă și i-au lăsat să se îngrijească singuri. Și-atunci copiii n-au nicio datorie față de ei. Așa cred eu.

Dar dacă părinții tăi au avut grijă de tine, pune mâna pe telefon și sună-i chiar în acest moment. Folosește Skype, Messenger, WhatsApp etc. Acum există de toate. Numai să vrei să-ți faci timp.

Întreabă-i ce fac, cum se simt, trimite-le un sărut virtual.

Dacă locuiești aproape, du-te să-i vizitezi. Nu trebuie să mergi cu sacoșele pline. Crede-mă, în cele mai multe cazuri, o îmbrățișare și un „mulțumesc că mi-ai dat viață și mă gândesc în fiecare zi la voi” valorează mai mult decât o sticlă cu suc și o cutie de bomboane.
Un gest așa, îi va face pe părinți să nu se mai simtă inutili. Vor plânge poate, dar de bucurie și de recunoștință.
Și vei plânge și tu, că fără ei, tu nu ai fi acum aici.
Și n-ar fi păcat?

Timpul trece ireversibil și-ntr-o zi ei se vor duce și vei uita de ei, dar acum, fă tot ce-ți stă în putință să le arăți că sunt importanți pentru tine, așa cum ești tu pentru ei.

Te rog să mă ierți dacă te-am făcut să lăcrimezi, nu asta era intenția mea.
Intenția mea este să te fac să reflectezi asupra faptului că nimeni nu-i perfect, dar sângele apă nu se face. Nu-ți acuza părinții că din cauza lor nu ești unde ai vrea și nu ai ce ai merita. Erau alte vremuri, alte obiceiuri, alte gândiri.

Nu-i acuza că din cauza lor bei, te droghezi sau schingiuiești pe alții. Poate ți-au greșit, dar numai tu ai decis să mergi pe drumul pe care mergi acum.
Dacă dăm vina pe ei, nu mai facem nimic în viață.

Și nu zic să nu dai vina când ei te oropsesc încă… Că, din nefericire, cum sunt atâția copii ingrați pe lume, așa sunt și o mulțime de părinți toxici. Părinți care te oprimă, care te șantajează emoțional, care pretind să fie în centrul atenției până la moarte, care vor să le dai lor tot ceea ce câștigi, crezând că li se cuvine.

Nu, nu se cuvine să le dai tot. Părinții aceștia sunt egocentrici și egoiști și nu-și merită copiii, decât dacă sunt ca ei.

Părinții trebuie tratați cu respect și ajutați când nu mai pot, dar asta nu înseamnă să renunți la propria viață pentru ei. Nu de asta te-ai născut. Tu trebuie să trăiești și să faci tot posibilul ca să fii fericit. Este dreptul tău, revendică-l. Dar nu uita de părinți în cazul în care au avut grijă de tine. Dă-le puțin din dragostea ta. Iartă-i de poți. Iartă-i acum și spune-le, căci mâine poate fi prea târziu.

Dacă ai apreciat și vrei să citești mai mult pe această temă (și altele), te aștept pe:
https://www.facebook.com/autorcristinag
https://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0