„Ferestre” spre noi şi „Altare” în „Deltă”

„Ferestre” spre noi şi „Altare” în „Deltă”

 

ciobanu gheorghe am 03Editura nemţeană „Crigarux” a trecut, cu „foarte bine”, un examen complex, „scris şi oral”, în faţa unui „juriu european” şi cu admitere directă în „Universul artistic” al noului veac: „Albumul” Liviei Ante, cuprinzînd 15 reproduceri în culori din creaţia plastică a acesteia. Autoarea, apartenentă genetic şi spiritualităţii moldave, ca şi timpului nostru, s-a impus, juvenil şi avangardistic, în peisajul cromatic şi de viziune tematică al Europei Occidentale, numele ei alăturîndu-se lîngă cele 40 de „întîlniri” cu publicul ale acestei noi răscruci dintre milenii.

Un Album care te opreşte în faţa unei alte deveniri a şevaletului şi care îţi spune, în limba lui Ronsard, despre nespusul artei contemporane. Livia Ante cultivă, discret şi liric, un nonfiguratism dual, prezent, atît în structuralismul formelor, cît şi prin viziunea sa cromatică asupra întregului sistemic.

Fuga de adîncime, de o a treia dimensiune sau de o posibilă deschidere prin care să se poată simţi, cît de puţin, infinitul, ne-o prefigurează pe autoare ca pe o anatomistă atentă a prezentului şi a materiei primordiale, pentru care devenirea se desfăşoară mai mult spaţial decît în timp. Relativul şi corelativul nu mai aparţin existenţei, totul fiind aleatoriu şi spontan, ceea ce face ca procesul de repetabilitate să nu mai aibă o motivaţie obiectivă logică, ci doar una conjuncturală. Peste tot, ca o esenţă a existenţei, o „dinamică statică” atotcuprinzătoare, o ipostază paradoxală, ce poate fi fructificată numai de către artele plastice.

Pentru autoare, calitatea este absorbită de către cantitate şi aceasta din urmă înlocuindu-şi forma cu o anumită „nonformă” statornică. De aici polivalenţa semnificaţiilor pe care le emană arta sa, ca şi necesitatea ca orice comentariu să fie exprimat prin tăcere. O posibilă reţea de circumstanţiale ar fi, aici, inoperabilă, toate acestea fiind dizolvate, existenţial, doar într-un unic concept: „dincolo”.

Albumul cuprinde, fără a urmări o anumită succesiune, trei „seriale” şi trei „independente”. Din ciclul „Ferestre” ni se oferă două ipostaze, cu reducţia totală a vectorilor cardinali şi cu protogeologia materiei prezente. Sînt ferestre care mai mult închid decît deschid şi care reţin, substanţial şi nu optic, iar apoi reflectă, optic şi nu material, fragmente neevaluate din universul apropiat. Aici fotonii capătă consistenţă şi, astfel, prezentînd o anumită masă, sînt supuşi unor inevitabile prăbuşiri pe verticală.

„Copacii în cădere” redau o adevărată „Noapte a Sfîntului Bartolomeu” a formelor. În cele şapte episoade ale ei, suita surprinde foamea pentru unghiularitate a acestei lumi atît de curbofilă, ca şi zbaterile ei în a-şi înfăptui năzuinţa. Sînt căderi, nu numai ale unor forme, ci şi sensurile devenirii sînt supuse acestor „catastrofe” imprevizibile. Un interogativ dominant emană din toată această geologie a clorofilei, la care răspunsurile se înşiruie, cum e şi de aşteptat, înspre infinit.

Triada „Deltei” absolutizează diversitatea şi „decapitează”, sub privirile noastre, monovalenţa unităţii. Și aici, disputa între ortogonal şi curbiliniu este acută, dar nu încheiată. Geometria clasică a triunghiului iniţial se vede nevoită să apeleze, de la un episod la altul, la serviciile unor echere curbe. Aventura înspre un „altceva” şi un „altcum” devin, de acum, necesitate.

Arhitectura clasică, dominată de simetrie şi simbol, a constructivismului religios, este supusă şi ea unor astfel de primeniri. Dacă eminescian, pînă mai ieri, credinţa „zugrăvea icoanele-n biserici”, acum ea şi-a însuşit şi potenţialitatea de a „zidi catedrale”. Sînt zidiri care trăiesc încă „chinurile facerii”, ele parcurgînd doar, incipient şi genetic, întruchipările manolice ale unor inspiraţii nocturne. „Interiorul de biserică” e construit mai mult dintr-o marmură sufletească”, lipsit de schele şi pronaos. Undeva, sub o boltire a difuzului, îşi deschide braţele spre infinit un Crucifix fără jertfire.

„Călătoria” lui Ante închide în ea, mai dens şi mai puţin acoperit, programul unei „Arte poetice” a autoarei. Nevoia de „altceva” devine aici revărsare de „orice”, polivalenţa formelor dialogînd cu acea cromatică. Și, între toate acestea, o „Neterminată” a artelor plastice, epurată de tragismul schubertian, dar saturată, în schimb, de linearismul unor căderi, ca şi de etajările tonice ale liniştilor. O „Neterminată” ce încununează „prea terminata” realizare a „Crigarux”-ului nemţean, zămislită din „prea-fericitul” har creator al unei artiste contemporane.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2001

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0