Am străbătut multe drumuri în viaţă. Multe necompletate, unele izolate, altele abătute, toate neterminate. Mi s-au oprit paşii uneori, să admir o floare, un om, o realizare, ceva. Alteori am călcat apăsat pe drumul vieţii dorind, vrând, sperând ceva. Cine sunt? Cel mai simplu om de pe Terra. Respect. Ăsta e sigurul ţel pe care l-am ţintit. Nu averi, nu spaţii imense de vis, nu viaţă de divă. Nimic. Doar eu, în nimicnicia mea de om simplu care-şi doreşte un salut pentru că există.
Am visat o viaţă ca-n Iache, Tache şi Cadâr. Eu, pe şezlong, şi restul. Viaţă mi-a rezervat surpriza de-a trăi. Cu bune şi rele. Mai mult rele decât bune, de-o vreme. Am învăţat că lumea spune vorbe doar de dragul de-a le auzi, probabil pentru că sună frumos. Pentru urechile lor. Sau pentru că scenariul propriului vis arată aşa. Realitatea, deschisul ochilor e altul.
Ca şi mine, poate, zic poate, oamenii buni, mici, obişnuiţi, se mulţumesc să aibă pe masă pita de mâine şi nu se întreabă ce-a fost ieri sau ce va fi mâine. E doar ziua de azi şi, sper eu, masa plină. Atât! Ăilalţi, de visează deveniri, poartă războaie uitând că ziua e doar azi. „Mamă, azi n-am timp să vin la masă. Sunt ocupat! Am treabă!” „Copile, nu am timp să merg la şcoală! Am treabă!” Sau, „anul ăsta nu vin acasă! Mă duc în voiaj!”. Şi mama se duce să se laude prin vecini că fiul ei nu poate să o vadă că-i ocupat cu voiajul, deşi ea habar nu are ce-i ăla. Copilul îi spune învăţătoarei să le trimită părinţilor e-mail, iar ea se lasă păgubaşă. Şi viaţa merge înainte. Unii-s pe repede înainte, alţii la ralanti, chiar dacă, totuşi, cursul orelor e acelaşi pentru fiecare dintre noi. La final, tragi linie şi întrebi, doar aşa ca să te afli în treabă, „Pentru ce atâta zbatere? Ca să fii fruntea? Fruntea cui?” Şi atunci priveşti în jur şi nu vezi pe nimeni. Unde sunt oamenii care contează? S-au dus. La vremea lor erai prea ocupat. Unde eşti tu? La un capăt de drum sau, de ce nu, un nou început. Te-ai luminat! Iar dacă nu ai făcut-o încă, e vremea!
Asta e epistola mea către viitorii primari. E vremea să se întrebe de două ori de ce şi pentru de îşi doresc fotoliul. Ştiu ce înseamnă? Ştiu de-adevăratelea cine sunt oamenii de lângă ei? Ştiu care le sunt nevoile elementare, ce-şi doresc, care le sunt speranţele, visurile, de ce şi cum se poate, dacă se poate?!? Şi, mai ales, cum probează faptul că doresc să slujească binele comunităţii şi nu al lor personal. Aşa începe campania „Ştii cine sunt? Alegătorul!”, rubrică la care electoratul din România şi din străinătate, precum şi cei care vor să ne reprezinte este rugat să participe la discuţii, propunând, sugerând şi identificând problemele stringente ale membrilor comunităţilor locale şi rezoluţiile lor amiabile.
Rămân la întrebarea cheie. Ce-şi doreşte comunitatea şi ce visează cei care vor să o reprezinte e totuna? Îşi cunosc vreun pic eligibilii alegătorii? Chiar le ştiu durerile? Au măcar o vagă idee despre ce înseamnă Primăria sau au o imagine deformată asupra unei realităţi definite doar de propriul interes?
Kalia
Comentarii
Epistola catre Leoreanu : poate ai treaba si pe acasa iar noi te retinem cam de mult timp …..; – in toate trebuie sa fie o masura !!!