Un creion, un condei şi un penel, această fericită triadă, existentă superlativ la nefericitul, ca destin, Constantin Bârjoveanu, continuă a fi, pe mai departe, în preajma noastră, a romaşcanilor mai ales, a tuturor celora ce i-au descifrat şi înţeles tăcerea creaţiei sale deosebite. Dacă mai ieri i-am preţuit, din nou, zămislirile sale scriitoriceşti, tot parcă „mai ieri” era cu noi sau, mai bine zis, „lîngă noi”. Am fost cu el, deşi, realmente, s-a lansat o nouă apariţie a lui – „Cronica pisălogului” – această, cu adevărat, o „Neterminată” – a scrisului şi nu a baghetei – întruchipare artistică. Dacă neuitata suită gazetărească a urbei noastre – „Gazeta de Roman” – realizată, cîţiva ani, de poetul muşatin Puiu Costea, şi-ar fi continuat fiinţarea pe mai departe, atunci „Cronica” bîrjoveniană s-ar fi oprit, cosmic şi nu redacţional, împreună cu bătăile sănătoase ale inimii autorului, dramă petrecută la acea răscruce dintre şosele şi veacuri.
Editura romaşcană „Muşatinia”, a cărei prezenţă de excepţie s-a afirmat, programatic, dar, mai ales, estetic, într-un spaţiu calendaristic mignon, a fost alături de noi la reîntîlnirea cu „maestrul” Pisălogilor, încheind seria „B” cu acest al treilea volum. Și, astfel, cu o sponsorizare la nivel de Primar şi cu o editare pornită de la „Muşatinia”, „Cronica” narativo-poetică şi ilustrată a lui Bârjoveanu a trecut, spre bucuria noastră, din lumea colecţiilor ziaristice, în acea a rafturilor de bibliotecă.
În cele aproape trei sute de tablete, autorul, cu politeţea sa proverbială, ne invită la o „pledoarie pentru rîs”, comentînd spontan şi literaturizat, ceea ce este, în jurul nostru şi la timpul unui azi, „contradictoriu şi de plîns”. Nimic nu-i scapă, de la „Afacerea Caritas” şi pînă la Alegeri, sau de la intimism de familie şi pînă la mica „Stradă Mare”. O suită interminabilă şi diversă, ca şi viaţa din jur, pornită nevinovat de la un „fapt divers”, însoţită uneori, fie de lirism poetic, fie de „caricaturizarea delicată” a esenţelor epice, totul terminîndu-se cu un „memento”, spus în şoaptă. Prin toate acestea, „Pisălogul” nostru este un singuratic, retras neobservabil într-un imaginar „Turn”, din retină şi nu de „fildeş”, din care vede totul, dar tace, se revoltă şi scrie. E „Cronica” critică şi literaturizată a Romanului, ce se constituie într-un fel de „Hronic” al urbei noastre contemporane.
Prin „floretele” sale spontane, Bârjoveanu dovedeşte şi o cultură largă, adusă pînă la „azi”, o intransigenţă vecină cu sacralitatea, ca şi o apropiere sufletească de fiinţa umană, ajunsă pînă la jertfă. Dacă în paginile de mai sus face „variaţiuni” pe tema lui „nu”, în viaţa de toate zilele, autorul nostru nu a cultivat decît deschiderea, înspre frumuseţe şi bunătate, a lui „da”. De aceea, parcă, după lectura acestei „Cronici”, cei care l-au cunoscut pe autor rămîn cu impresia existării a doi „Bârjoveanu” diferiţi. Unul, în faţa hîrtiei, cu spada scoasă şi pusă pe masă şi un altul, din faţa noastră, cu hîrtii ghemuite prin buzunare, dar fără nici un măcar un briceag la el. Este aici ceva din dualitatea grupului preromantic german, un Goethe sau Schiller, războinici între cărţi şi paşnici printre oameni.
Creativitatea autorului, prin diversitatea şi esenţialitatea ei, nu aparţine unei linearităţi de adîncime, sau unei sfericităţi, care să epuizeze totul, ci are în ea diversitatea omogenă şi corelativă a evantaiului, trecîndu-se cu uşurinţă şi spontaneitate de la umor la criticism, de la proză la versuri şi de la text la grafiere. De aici, parcă, uşoara imponderabilitate a stilului său, concordantă, parcă şi cu mersul său tangenţial prin viaţă, ca şi cu preferinţa sa pentru zborul deltaplanic înspre înălţimi.
Din toate acestea se desprinde, indirect, imaginea unei „Cronici” fără pisălog, un „pisălog” fără sentinţe şi o „sentinţă” fără recurs: „Ave Bârjoveanu!”
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2005
Comentarii