Și anotimpul floral şi pictorul romaşcan Viorel Maxim s-au vorbit, nu de multă vreme, să dăruiască, spaţiului nostru muşatin şi sensibilităţii noastre moldave o revărsare spontană de clorofilă şi penel, prima învăluind toate zările oraşului, iar cealaltă retrăgîndu-se tăcută în spaţiul intim al unor tablouri, găzduite de către ospitalierul Cerc Militar. O expoziţie „de zile mari” care, într-un cadru mic, a cules cu grijă toate culorile lumii, le-a învăluit în spaţiul înţelept al unui sens şi le-a dăruit, din plin, destinul de numire al paletei.
Darul expoziţional al lui Maxim se constituie, în acelaşi timp, şi ca o arcadă armonioasă, elansată peste cele două colonade principale ale picturalului plastic – figurativismul, bogat în gîndire şi mirajul deschis al pensulaţiilor nonfigurative. În dialog, în tăcere, purtat, „faţă în faţă”, între retină şi neuroni, între anatomia repetabilă a unei naturi vegetale şi mozaicajul pluricromatic al ideaticului inedit. O însumare binomică de logic şi metagîndire, în succesiunea cărora se repetă, esenţializat, drumul istoric al acestei arte, venind dinspre o monovalenţă cotidiană şi evadînd, cu multă fantezie şi curaj, înspre o lume a mulţimilor caleidoscopice. O coexistenţă de fizic şi metafizic, bazată pe un limbaj comun, acela al cromaticului.
Prima zăbovire se face, cum e şi firesc, în faţa universului vegetal, reprezentat acum prin pîlcuri de arbori şi buchete de flori. Ne întîlnim aici cu o natură sănătoasă şi juvenilă, ferită de invazii şi păzite de migratori. Peste tot, o permanentă năzuinţă de verticalism, generatoare a unei coregrafii de altitudine. „Personajele” peisajelor îşi au, în parte, o identitate existenţială şi, mai presus de orice, toate dau dovadă de un cavalerism al fiinţării în grup, fiind absentă o cît de mică supravieţuire prin luptă. Un „ab initio” şi fermecător, dar şi purtător în el de înfiorare, un tărîm al neumblărilor umane, în paradisiacul căruia au pătruns astăzi, pentru prima oară, parcă, o retină şi un penel. Totul aparţine unei planete pe care nu au văzut, încă, lumina cerului, seminţiile lui Prometeu.
Cu un acelaşi accent pus pe nota de personalitate, ni se oferă şi grupurile florale. De data aceasta, ele nu mai sînt atrase de mirajul înălţimilor, ci de confruntările unui „acum” şi ale unui „aici”. Pentru fiecare grupaj, şi „participantele la dezbateri” sînt altele, dar şi motivaţia acestei nelinişti florale e o alta. O lume de corole pure şi de culori atemporale, care presimte că, nu departe de ea, au poposit primii „teutoni” ai unor trupe de „care pe care”.
Pensulaţia acestor întruchipări de natură e lirică şi povestitoare, e dominată de sensibilitate şi armonie. Uimeşte mult diapazonul cromatic care, de la o lucrare la alta, trimite, spre noi, cîte o rezultantă diferită. Parafrazînd expresia programatică a lui Umberto Eco, pare că autorul apelează, din acest punct de vedere, la o viziune de „lux aperta”.
Cealaltă arcuire a arcadei se opreşte la polifonia multivalentă a nonfigurativului. E o lume mai criptică, dar şi mai densă în înţelesuri care, de regulă, trebuie să rămînă, pe mai departe, incerte.
Matematica rezultantelor concentrice de la început se transferă acum în relativitatea subiectivă şi vibratorie a unor metasensuri. Sînt fărîme de culoare, din alăturarea cărora se nasc forme diferite, ce ni se oferă nouă spre a le atribui o logică de moment. Prin aceasta, revărsarea de creativitate, pornită de la autor, ne cuprinde şi pe noi, relaţia de gînd-penel a lui devenind, la noi, creaţie-gînduri. Vitralii ciudate, în spatele cărora s-au tras obloane sensibile de pînză, pentru ca fluxurile de culoare să nu fie ale unui cer, ci numai ale lor. Avem în faţă, astfel, o lume a unor altfel de peisaje, la care, chiar dacă mirajul cromatic e acelaşi, anatomiile vegetale s-au schimbat, trunchiurile devenind o sarabandă de diagonale, iar frunzişurile, păreri.
O expoziţie şi un autor, o mărturisire cromatică şi o viziune bivalentă. O bivalenţă ce ne cuprinde şi pe noi care, atunci cînd o contemplăm, sîntem cuprinşi şi de statornicia senzorială a frumosului plastic, ca şi de neastîmpărul revărsărilor de gînd.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2001
Comentarii