„Dumnezeu m-a iubit, ca să pot face doar ceea ce mi-a plăcut, şi am muncit, ştiind să iubesc ceea ce fac”

Dimensiune text

Medicul primar endocrinolog Silvia Măndăşescu, specialist în diabet zaharat, supraspecializat în sexologie şi boli osoase metabolice, doctor în medicină, este un exemplu de profesionist care îşi sacrifică viaţa pentru binele pacienţilor săi.

După zeci de ani de activitate în sistemul medical, medicul Silvia Măndăşescu a acceptat să împărtăşească, în exclusivitate pentru Ziarul de Roman, unele dintre experienţele sale. Este un medic etalon pentru Spitalul Roman, care a arătat disponibilitate la orice oră din zi şi din noapte pentru a-şi ajuta pacienţii în lupta lor contra bolii.

Îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze startul ei în lumea medicală. „Cariera mea a început din perioada jocului cu păpuşile. La fel ca toate fetiţele, mi-am dorit şi eu să devin doctoriţă. Ulterior, mi-am consolidat dorinţa aceasta când am avut o intervenţie de rutină, de amigdalectomie, în Spitalul Vechi, când aveam 12 ani. Mi-a plăcut foarte mult spitalul, care atunci arăta foarte bine, cu aspectul lui de castel, având o formă impunătoare, şi distincţia halatului alb m-a învrăjbit. Mi-am dorit şi eu să pot lua decizii pentru vieţile pacienţilor”, povesteşte, cu mari emoţii, medicul Măndăşescu.

A susținut examen de admitere la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, după care a urmat secundariatul la Bucureşti, pregătirea profesională fiind sub girul unor profesori de elită. Și-a dorit foarte mult şi, spre norocul ei, a avut şansa de a se întoarce ca  medic în oraşul natal- Roman. Aici, a lucrat mai întâi la Salvare, pentru că şi-a dorit întotdeauna să fie în mijlocul evenimentelor, şi nu doar tangentă la ele. Nu a rămas pe acel post foarte mult, pentru că, fiind singurul doctor pe salvare, a fost numită director al Serviciului de Ambulanţă, şi a considerat că era prea mult pentru o persoană de 24 de ani, cât avea pe atunci.

Întrucât avea o pasiune foarte mare pentru studiu, pe parcursul întregii cariere a continuat să înveţe, pentru a obţine specializări variate. A urmat cursuri în fiecare centrul universitar de profil din ţară, pentru că fiecare avea o orientare pe o specializare anume. A avut norocul de a se bucura de sprijinul total al familiei, părinţii preluându-i din grijile cotidiene şi, mai apoi, de înţelegerea soţului, care întotdeauna a sprijinit-o şi a încurajat-o să meargă la studii şi să se perfecţioneze.

Specializarea de diabetolog a venit de nevoie

Medicul endocrinolog Silvia Măndăşescu a ajuns la Spitalul Roman după ce şapte ani nu mai fusese endocrinolog în oraș. Internistul de atunci, doctorul Eugenia Iancu, care răspundea de pacienţii cu diabet, i-a adus registrul, i-a urat bun venit şi i-a dat în grijă pacienţii. „I-am acceptat, puţin mirată, pentru că secundariatul pe care l-am făcut eu a fost disjunct, fiind două institute, cel de endocrinologie şi cel de diabet. Eu făcusem stagiu la cel de diabet, însă nu ca şi specialitate. După ce am preluat pacienţii şi le-am studiat cazurile, mi-am dat seama că, totuşi, mai aveam lacune, sub acest aspect. Cu cât vedeam mai mulţi pacienţi, îmi dădeam seama că, în stil cehovian, fiecare îşi poartă stepa pe dinăuntru, că fiecare avea o tristeţe în el, care era indusă de perspectiva complicaţiilor, de faptul că, orice ar fi făcut, boala rămânea evolutivă. Atunci am simţit nevoia să aflu mai multe despre această patologie”, a povestit medicul Silvia Măndăşescu.

A încercat imediat să facă a doua specialitate, cea de diabetolog, dar nu a fost acceptată, pentru că era endocrinolog – iar în vremea comunismului existau nişte animozităţi, la nivel înalt, între profesori. Abia după Revoluţie porţile s-au deschis, a găsit înţelegere şi a putut să dea cea de-a doua specialitate. Însă, în momentul respectiv, deja avea un număr de ani de experienţă cu diabeticii. Au urmat, firesc, celelalte specializări: sexologie, boli osoase şi doctoratul în medicină. „Asta mi-a plăcut cel mai mult, să învăţ. Structura de studentă permanentă mă stimula şi puteam veni mereu cu lucruri noi, care să poată fi puse în practică şi la spitalul nostru, pentru că mereu am spus că trebuie să fac ceva şi pentru pacienţii din oraşul meu”, mărturisește medicul Măndăşescu.

Nu lacrimile, ci studiul intens ajută pacienţii

Om fiind, medicul Silvia Măndăşescu nu a putut să rămână indiferent la durerile pacienţilor. A suferit alături de fiecare dintre ei şi găsea, în fiecare caz, o metodă să îi consoleze, dar şi să îi ajute din punct de vedere medical. „La început, plângeam mereu, mai ales când îmi dădeam seama că nu pot face mai mult, că astea sunt limitele medicinei. Mai apoi, am înţeles că nu aşa ajut pacientul, căci el aşteaptă de la mine forţă şi energie. Am fost nevoită să îmi schimb atitudinea şi am devenit cea în preajma căreia oamenii se simţeau bine, iar oamenii îmi relatau mereu despre suferinţele lor. Până la urmă, trebuie ca pacientul să te simtă apropiat, ca să îţi dezvăluie trăirile lor adevărate, să îţi povestească ce anume din înlăuntrul sufletului său a generat suferinţa aceasta. Iniţial se îmbolnăveşte mintea şi după aceea trupul. Cred că am avut o disponibilitate aparte pentru asta”, povesteşte, foarte emoţionată, medicul Măndăşescu.

Foarte multe dintre cazuri au emoţionat-o până la lacrimi. O situaţie deosebită, de care îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze, a fost cea a unui copil de 15 ani. La secţia endocrinologie nu pot fi internaţi decât pacienţi peste 16 ani. „Acest băiat urma să meargă la o nuntă. Adolescenţii cu diabet sunt la fel cu cei sănătoşi şi au acelaşi stil de viaţă. Îşi dorea foarte mult să participe la această nuntă. Dar a făcut o amigdalită, s-a dezechilibrat, a fost adus în stare de cetoacidoză diabetică – o situaţie foarte severă, iar la pediatrie nu era primit. Atunci am găsit o formulă ca să îl internez, de fapt mama a fost cea care a fost internată, iar tratamentul a fost scăzut pe foaia ei, dar l-a tratat pe el. A fost tratat intensiv. A venit joi la spital, venea de la mare şi era foarte bolnav, iar el sâmbătă voia să meargă la nuntă. L-am scos din comă, l-am tratat vineri intensiv, l-am lăsat să se friezeze, să se aranjeze pentru nuntă, şi am stat mereu în legătură cu el, telefonic, şi i-am ţinut glicemia sub observaţie. A trebuit să cânte, să danseze la nuntă, să fie cavaler de onoare, pentru prima dată în viaţă. Ne-am descurcat, iar el a participat şi a doua zi şi abia luni s-a întors la spital. Dar am trăit totul cu bine şi cu emoţii foarte mari”, îşi aminteşte medicul.

Un alt caz care a impresionat-o a fost cel al unei tinere mămici ce abia născuse într-o clinică privată la Bucureşti. Avea un băiat de două luni, şi venise aici, în concediul post natal, pentru că voia să îşi îngrijească băiatul sprijinită de părinţi, care erau din Roman. „A ajuns la mine cu diabet caz nou, tot în stare de cetoacidoză. Dar urma să aibă loc botezul copilului, care era la Bucureşti, şi a trebuit să mă concentrez ca, în cele două zile pe care le-am avut la dispoziţie, să o ajut, inclusiv să se coafeze, să o învăţ să îşi administreze cele patru prize de insulină, să înveţe ce are voie să mănânce – totul într-un timp record. A trebuit să stau mai mult cu ea în acea perioadă decât cu familia mea. Pentru ea era extrem de important acest eveniment, căci nu se putea să lipsească de la botez chiar mama copilului, şi a avut acest şoc pentru viaţa ei, să descopere că are diabet. Din acel moment, viaţa ei se schimba total”, mărturiseşte doctorul Silvia Măndăşescu.

Când te dedici cu totul meseriei, familia este pe locul doi

Doctorul Măndăşescu a mărturisit că toată cariera sa impresionantă a avut un preţ foarte mare. „Preţul succesului din carieră l-a reprezentat familia mea, care a fost mult neglijată, în favoarea pacienţilor. Deşi am avut foarte multă înţelegere din partea soţului, copiii, care aveau nevoie de mine, nu m-au avut lângă ei, atunci când poate aveau şi ei nevoie. Fiind băieţi, nu au putut să mă înţeleagă, pentru că ei voiau să mă aibă şi cu ei. Când ajungeam acasă, răspundeam la telefoane şi, dacă mă chema cineva, mă duceam oriunde, iar toate nopţile studiam. Timpul pentru familie era foarte puţin, uneori inexistent. Asta se întâmplă atunci când eşti foarte devotat meseriei. Nu le poţi face pe toate la fel de bine”, a mărturisit, cu tristeţe în ochi, medicul Măndăşesu.

„Munca în echipă este cheia succesului” 

Viitorilor profesionişti din medicină, doctorul Măndăşescu le spune că trebuie să depună foarte multă muncă, să aibă înţelegere, verticalitate, respect deontologic faţă de munca oricărui coleg, să înţeleagă că nu se poate face nimic de unul singur, că totul se desfăşoară în echipă şi să aibă un respect deosebit faţă de echipa cu care lucrează, mai ales faţă de asistente, pentru că medicii dau doar dispoziţii, dar ele sunt cele care duc la bun sfârşit aceste dispoziţii.

„În colectivul nostru, fiind numai femei, am fost nevoită să înţeleg coordonatele vieţii unei femei. Dacă eu am acceptat acest aspect şi am avut familia care m-a urmat, ele poate că îşi doresc altceva, şi sunt mai legate de copii. A trebuit să înţeleg concediile medicale pentru îngrijirea copilului, telefoanele, supravegherea copiilor. Între noi există o legătură extraordinară, dezvoltată de-a lungul timpului. Am pornit, iniţial, trei persoane: eu, o asistentă şi o infirmieră, iar acum am ajuns la peste 20 de membri”, spune doctorul Măndăşescu.

Medicul a pregătit şi viitorul secţiei. Între timp, a venit la spital un medic nou pe probleme de diabet, Delia Ștefănescu, iar în curând va veni şi un medic nou pe endocrinologie. Atunci când va veni momentul retragerii, şi-a dorit să rămână doi medici pe secţie, un endocrinolog şi un diabetolog, să nu mai rămână toată această muncă în grija unei singure persoane.

Sprijinul şi recunoştinţa pacienţilor dau putere medicilor să continue

De-a lungul carierei, doctorul Măndăşescu a tratat zeci de mii de pacienţi. Numai anul acesta peste o mie de persoane au fost în atenţia sa. Păstrează legătura cu foarte mulţi dintre ei, care o respectă foarte mult pentru modul în care i-a îngrijit şi i-a pus pe picioare. „Am relaţii foarte bune cu pacienţii, unele de peste 30 de ani, chiar relaţii foarte apropiate. Mă bucur când primesc un telefon din partea lor. Mă anunţă şi când au loc evenimente importante în familia lor. În perioada când am avut o problemă serioasă de sănătate, am primit foarte multe telefoane de încurajare şi rugăciuni din partea pacienţilor, care mi-au spus că s-au rugat să mă fac bine şi să mă întorc printre ei, căci, în acea perioadă, secţia a fost închisă”, povesteşte, cu bucurie în glas, doctorul Măndăşescu.

Conform spuselor sale, cea mai mare bucurie este să ştie că a rezolvat o problemă medicală. O întăreşte zâmbetul omului care triumfă, considerând că e ca şi cum îl ajută să urce un munte şi să ajungă în vârf, de unde vede cerul, care este complet altfel decât cum îl vedea de jos. Silvia Măndășescu, cu multiple specializări, ne mărturisește ca om: „Dumnezeu m-a iubit, ca să pot face doar ceea ce mi-a plăcut, şi am muncit, ştiind să iubesc ceea ce fac”.



COMENTARII

WORDPRESS: 8
  • Antxon 7 ani

    Din Spania, pot sa dau marturie despre dedicatia doamnei doctor Mandasescu. Fiind in Romania mi s-a declansat diabetul zaharat si am fost tratat de doamna doctor. Mi s-a aratat mereu extraordinar de amabila si dezinteresata. Multumesc mult, doamna. Sunteti o fiinta deosebita.

    • Don.AnthoneXs 7 ani

      shpaniolule daca erai din moldova madam dottore te trata ca pe un ,,moritores de randos” dar daca ai accedat treapta de SPANIA (cu care te tot umpfli an pene) a avut doamna dottore grija de euroii matale nu crezi??? e asa greu de gandit spaniolule???

  • Gherasim 7 ani

    Silvia Măndășescu, cu multiple specializări, ne mărturisește ca om…
    distincţia halatului alb m-a învrăjbit…ziaristii si limbajul lor ezoteric
    poate duduia doctor e o Sfanta Maria cumva cu multiplele dumisale specializari ?
    iti vine sa plangi pe umarul duduiei doctor nu alta ce de oameni mirabolanti exista pe ulitele targului..

  • tu 7 ani

    eu-le tu cu gurita pana la urechii esti un alt mirabolant personagiu?

  • LUCA 7 ani

    Nu e diabetic in Roman sa nu stie ca nu te poti apropia de dna doctor fara sa ai foarte,foarte multi bani. cat despre respect…despre ce vorbim?Respectul il castiga doctorii cei fara de arginti si, slava Domnului, sunt din acestia in Roman !

  • Lidia 7 ani

    O adevarata profesionista si un om cu un suflet nobil!

  • Mona Maria 7 ani

    Nu mai improscati cu noroi . De sase ani stau internata la dumneaei macar o data pe an si de fiecare data am vazut-o preocupata de starea pacientilor, avand o vorba buna sau un sfat pentru fiecare, suplinind de multe ori si munca unui medic de alta specialitate care nu era la momentul respectiv acolo. Tot respectul pentru munca dumneaei