Depresia, un dușman invizibil al umanității – guest post Cristina Gherghel

Depresia, un dușman invizibil al umanității – guest post Cristina Gherghel

 

 

Oprește-te o secundă din ceea ce faci și gândește-te câteva momente la vecinul din dreapta, la cel din stânga, la prietenul din copilărie, la colegul de serviciu, la mama, la tata, la frați ș.a.m.d.

Cum au expresia feței? Sunt mereu gânditori sau, mai rău, încruntați?
Cum vorbesc?
Ce răspuns îți dau la întrebările „Ce faci? Cum o duci? Toate bune?”
Dar tu… tu ce răspuns ai da la aceste întrebări?

Ai minți că ți-e bine sau, dimpotrivă, ai izbucni într-o avalanșă de lamentări, tânguiri și suspine?

Toți avem stări de tristețe și melancolie. Este normal, suntem oameni. Dar, în ziua de azi, stările astea de lipsă de poftă de viață sunt din ce în ce mai lungi și mai acute. Devenim apatici, nimic nu ne mai dă bucurie, nimic nu ne mai interesează. Ne lungim în pat, punem mâinile pe piept, căzând într-un tunel în care nu există nici o rază de lumină. Pierdem ani și chiar decade întregi din viță, fără să ne dăm seama.

Peste tot auzim cuvântul „depresie”. Copiii sunt în depresie, părinții sunt în depresie, frații, surorile, prietenii, șefii, profesorii… până și psihologii intră în depresie.
Depresia nu iartă pe nimeni. Vine tiptil-tiptil, ne cuprinde cu brațe de caracatiță și ne împiedică să vedem frumosul și binele din viața noastră. Nimic nu are sens. Pentru ce să lupt? La ce bun?
Unii se sufocă în lacrimi, alții se uită-n gol iar alții, poate cei mai mulți, se plâng încontinuu de toți și de toate, fiind veșnic nemulțumiți.

Săptămâna asta sunt cu mama la Centrul Medical „Speranța bolnavilor” din Barticești. Am adus-o ca să facă exerciții în apă sărată și anumite tratamente împotriva unor dureri specifice vârstei. În fiecare zi o duc la câte un doctor și așteptăm pe scaune să ne vină rândul. Și-n fiecare zi, cei ce așteaptă – mulți – încep să se plângă de sistem, de faptul că trebuie să așteptăm, de faptul că trebuie să plătim, că nu e drept aia și aia și nici aia și nici ailaltă.

Mă uit la ei și nu știu ce să spun. Dau din cap ca un cal breaz și-aș vrea să-i întreb dacă se simt mai bine când își varsă năduful așa. Dar nu-i întreb, că știu că mâine îi întâlnesc iar și o iau de la capăt.

De ce oare suntem mereu nemulțumiți?
De ce vedem numai ce se întâmplă rău în jurul nostru?
Și până la urmă, chiar e totul așa de negru precum îl vedem noi?
Ne-a intrat în reflex să ne văităm de toate. Dacă nu ne jeluim, există riscul ca ceilalți să creadă că ni-e bine. Și asta ar fi rău de tot că doctorii nu ne-ar mai da tratament și oamenii nu ne-ar mai compătimi.

Ne ducem la culcare cătrăniți, ne trezim supărați pe întreaga lume și ne tânguim toată ziua. Luăm pastile în neștire, așteptând să ne facem bine. Dar nu ne facem, că aruncăm prea multă negativitate în jur. Și ce împrăștiem în univers, ni se întoarce înmiit.

Și uite așa ni se duc anii și într-o zi am vrea să dăm timpul înapoi și să nu mai punem totul la suflet. Am vrea să ne oprim o clipă să ne uităm la cer, la picăturile de ploaie, la câmpiile pline cu flori, la expresia caldă a feței unui bătrân care a trăit pe vremea războiului… Am vrea să ne oprim și să zâmbim, dar nu mai avem timp, că l-am pierdut bombănind într-una.

Și de ce am bombănit?

Am bombănit pentru că am fi vrut să nu ne trezim dis-de-dimineață să mergem la muncă. Am fi vrut să stăm lungiți la soare (sau la umbră) cât e ziulica de lungă și am fi vrut să ne cadă absolut tot din cer.
Dar asta nu se poate.

Omul trebuie să muncească, să facă mișcare, să facă efort, să lupte în fiecare zi.
Așa e de când lumea.
Dar în ziua de azi parcă purtăm ochelari de cal, văzând prin ei doar răul.
Și așa intrăm în ghearele ascuțite ale depresiei. Ca să ieșim, trebuie să luptăm cu pumnii. Dar dacă ne pierdem vremea plângându-ne de toate, când mai luptăm? Cu ce forțe?

Și-atunci mergem la doctori, să ne facă ei bine.
Dar ei nu au această putere. Numai noi o avem. E înăuntrul fiecăruia dintre noi. Dar e înrobită de dorințe neîmplinite, frustrare, regrete, resentimente, invidie și câte și mai câte.
Pastilele pe care le înghițim cu pumnul nu-și pot face efectul. Și nici ceaiurile pe care le bem în cantități industriale. Și nu e vina societății că noi nu suntem fericiți. Fericirea este în mâinile noastre.

Fericirea se găsește într-un blid cu mâncare, într-o cafea aburindă, într-un gângurit de copil, într-un pat cald, în mirosul florilor de salcâm, în zumzetul albinelor…

Cum te simți când te trezești, omule drag?

Dacă te simți așa cum te-ai dus la culcare, adică năzuros, oprește-te o clipă din jelanie. Respiră adânc. Pune-ți capul în mâini și repetă cu voce tare: „Îți mulțumesc pentru că pot să merg. Îți mulțumesc că am ce mânca. Îți mulțumesc pentru copiii mei, pentru bluza verde, pentru televizor… Îți mulțumesc că nu mi-ai dat pe tavă tot și că a trebuit să lupt pentru tot ce am, că altfel aș fi fost o legumă.”

Începând cu seara asta, când mergi la culcare, gândește-te la trei lucruri pozitive din viața ta – sunt sigură că ai mai multe, dar trei sunt de ajuns – gândește-te la ele și exprimă-ți gratitudinea. Spune mulțumesc cu voce tare, să te auzi și tu.

Cui?
Cerului, lui Dumnezeu, universului, norocului… Chiar nu contează cui îi spui mulțumesc, important este să spui, pentru că ai de ce.
Și dacă seara uiți să te plângi, căci ai pentru ce mulțumi, așa să faci și dimineața. Și-apoi ia cana de ceai în mână și uită-te pe fereastră.

Știi?
Ești viu. Dar nu întru eternitate. Bucură-te de puținul pe care îl ai.
Iar dacă ai nevoie de un impuls, apelează la un psiholog pentru o scurtă vreme. Dar el nu poate lupta în locul tău.

Du-te să-ți faci un masaj. Mergi la o plimbare prin parc. Sau hai să te bălăcești în piscinele cu apă sărată de la „Speranța bolnavilor” din Barticești.
Apa sărată și gratitudinea fac minuni.

Dacă ai apreciat, în afară de a te aștepta la piscină, te aștept și pe bloguri și pe rețelele de socializare:

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0