Cum a fost tratată mama la Spitalul de Urgență din Roman – guest post Cristina Gherghel

Cum a fost tratată mama la Spitalul de Urgență din Roman  – guest post Cristina Gherghel

 

 

Care-i primul cuvânt care-ți trece prin minte când auzi de spitalele din România?
„Șpagă, mizerie, îngrozitor, moarte?”
Eu cam asta gândeam.

Și pe bună dreptate, căci, acum circa șase ani, am trăit un adevărat infern când am ajuns cu tata la spital după ce își fracturase un femur.
Și dacă te gândești că sufăr de nosocomefobia și belonefobia, adică am o frică opresivă față de spitale și acele de seringă, îți dai seama ce impact au astfel de experiențe asupra mea.
Nu intru în detalii despre câți bani s-au dat în stânga și-n dreapta, dar nu în spitalul din Roman, ci în cele din Iași.

Din spitalul din Roman îmi amintesc comportamentul personalului de pe ambulanță în primul rând. L-au izbit pe tata, un om slab și bătrân cu femurul rupt, ca pe un sac de fasole pe targa din metal rece. Au țipat și au spus că ei nu-l pot căra și să chemăm vecinii. La care mama a răspuns: „Nu avem vecini. Sunt plecați toți.”
„Toți?! Unde?”
„La cimitir.”

Nu vreau să-mi reamintesc starea în care a ajuns tata la spital.
Și-apoi îmi amintesc reacția doamnei doctor când am izbucnit în plâns.
„Ce-i așa mare nenorocire? Are 77 de ani!”
Aș fi vrut s-o-ntreb ce ar fi simțit dacă ar fi fost tatăl dumneaei în loc și nu al meu. Dar n-am întrebat-o că eram prea supărată.

Oricine își poate rupe femurul, nu este ceva ieșit din comun, dar eu eram supărată pentru că asta a fost cea mai mare frică a tatei. În plus, mi s-a adus la cunoștință că tata avea osteoporoză, de aceea i s-a fracturat femurul.
Nu mi-a venit să cred.
„Tata?! Imposibil!”
Osteoporoza este o boală comună la femei, dar e foarte rară la bărbați.

Și cât de mult lapte și iaurt a băut tatăl meu. Cât de multă brânză a mâncat la viața lui… Căci tata, așa cum am scris în „14 nuanțe de roșu”, a lucrat la îngrășătoria de vaci.
Și uite cum produsele lactate singure nu ne dau aportul de calciu de care avem nevoie ca să avem oase sănătoase. Soarele joacă un rol fundamental în asimilarea calciului. Tata a lucrat mai mult în interior. Fii foarte atent.

Dar asta a fost atunci. Și, de atunci, părinții mei nu au mai fost internați în spitale. Am fost la doctori și-am scris despre o astfel de experiență în acest material, dar am stat cât mai departe de internări. Eram traumatizați și îngroziți la acel gând.
Asta până anul acesta (2019), când am fost mai întâi la Centrul Medical din Barticești, loc unde mama s-a pus pe picioare (nu făcea un pas singură).

Și, cum am scris în materialul publicat săptămâna trecută, mama a fost într-o stare foarte gravă. În ciuda faptului că sunt total împotriva spitalelor (mai ales de stat), a trebuit să sun ambulanța.
Stătusem două nopți la căpătâiul ei sperând că-și revine. În plus, nu voia să meargă din cauza faimei pe care o au spitalele din România.
„Nu merg, că nu mă mai întorc acasă. Nu merg, că nu se uită nimeni la mine la vârsta asta.”
Am convins-o și nu-mi pare rău, căci acum pot să dau o mărturie diferită despre personalul Spitalului de Urgență din Roman și poate o speranță celor care nu au încredere și-și neglijează sănătatea până când este prea târziu.

Am apelat la 112 cu inima galopând. Îmi era frică de modul în care-mi vor vorbi și de faptul că eram pe cale să asist (din nou) neputincioasă la un comportament execrabil din partea unor oameni care au depus jurământul lui Hippocrate.

Dar, spre marea mea mirare, doamna de la 112 a fost foarte amabilă. În 20 de minute a ajuns ambulanța. Eu tremuram ca o frunză-n vânt. Aș fi dat orice să nu trebuiască să merg la spital.

Personalul de pe ambulanță era format dintr-o femeie și un bărbat. Cred că este norma, chiar nu știu. Acești oameni au tratat-o pe mama cu o grijă incredibilă. I-au vorbit frumos, nu au bruscat-o, au încurajat-o și au asigurat-o că va fi bine.

Mă uitam ca la mașini străine și-mi venea să mă pișc de braț, să văd dacă nu cumva dorm. Dar am afantazia (aphantasia), nu-mi amintesc dacă visez.

La urgențe au luat-o imediat în grijă. După circa o oră, a venit o doamnă doctor și mi-a explicat ce se întâmplă înăuntru.
Am așteptat răbdătoare pe coridor până a apărut și sora mea, Tatiana.
În acest timp, am urmărit cu atenție comportamentul personalului și am fost deosebit de surprinsă să constat că nu mai e cum era odată. Nu am auzit pe nimeni să se răstească la vreun pacient. Toți au primit îngrijiri imediat cum au ajuns.

Pe la ora 9 (noaptea), ne-au dat voie să mergem cu mama într-unul din saloanele departamentului de cardiologie, să vedem cum se simte și unde o să fie internată. Ne-au citit patru nume și ne-au întrebat ce doctor preferăm. Nu cunoaștem pe nimeni și am ales-o pe șefa de secție, doamna doctor Ciocan.

Nu am închis un ochi (era a treia noapte în care nu dormeam) și a doua zi, dis-de-dimineață, m-am dus să vorbesc cu doamna doctor. Imediat mi-am dat seama că puteam să respir ușurată: mama nu avea să fie neglijată și nici tratată prost, căci tonul doamnei doctor era blând, iar privirea senină.

În câteva ore i s-au făcut diferite analize, radiografii și ecografii și de fiecare dată doamna doctor îmi explica cu răbdare ce anume face și de ce.

De câte ori am fost în spital (în fiecare zi de la internarea mamei), în departamentul de cardiologie, mi-a fost frică că voi vedea o scenă în care un pacient este tratat fără respect și considerație și eu nu voi putea face nimic. Dar nu a fost așa, dimpotrivă.

Știu că ți-e greu să crezi. Și mie mi-a fost. Mi se părea un film în care toți actorii își jucau partea bine.
Infirmierele, asistentele, femeile de serviciu, doctorii au arătat grijă și apreciere față de fiecare pacient în parte. Și, culmea, mai toți pacienții de la cardiologie sunt în vârstă și foarte în vârstă!
Nu este extraordinar că acum și bătrânii au dreptul la îngrijiri medicale decente?

Într-o zi, una dintre pacientele din salonul mamei a avut un atac de panică masiv.
Mai văzusem așa ceva de multe ori, tata suferea de așa ceva, dar nu eram sigură și m-am dus să anunț asistentele.

Au venit alertate, i-au măsurat tensiunea, i-au făcut diferite controale și totul era în regulă. Însă pacienta în vârstă avea spasme și nu-și dădea seama ce se întâmplă. A venit o doamnă infirmieră foarte drăguță (din toate punctele de vedere), Angela, și a luat-o de mână pe pacienta agitată. Eu am distras-o punându-i sute de întrebări și după circa 20 de minute, pacienta s-a liniștit complet.

Îți spun sincer că, până acum, nu am văzut niciodată un angajat al unui oricare spital din România atât de răbdător și zâmbitor.

Și-n afară de doamna Angela (Angelina Jolie îi spun apropiații), au fost și alte salariate ale spitalului care s-au comportat minunat. Păcat că nu le-am întrebat cum se numesc. Mi-ar fi plăcut să le menționez în acest material, căci merită.

Un alt lucru demn de notat este că personalul care a lucrat în străinătate este mult mai amabil și prietenos decât acela care a trăit în țară mereu. Și altceva, de multe ori, cel care acompaniază un bolnav este tratat foarte prost și disprețuit. Ai notat și tu?

Apropo de șpagă. Ieri, o pacientă m-a întrebat în șoaptă dacă „am dat ceva la doctori”.  I-am spus că nu, nu am dat niciun leu sau cadouri de niciun fel nimănui, nici măcar nu m-am gândit. Apoi am auzit alți oameni mărturisind că au încercat să dea bani la doctori și nu au vrut să ia.

Nu pot să spun că condițiile din Spitalul de Urgență din Roman sunt de nota 10, dar, din ce-am văzut eu, băile, saloanele, coridoarele etc. sunt curate și dezinfectate.

Mama a fost internată opt zile la cardiologie și astăzi, vineri (12 iulie 2019), mama este atât de bine pe cât îi permit bolile și o să fie externată. În 84 de ani s-au adunat multe, dar este stabilă și are un tratament nou care pare să funcționeze minunat. Respiră normal, merge pe picioarele ei, e liniștită.

Nu numai că sunt mulțumită de cum au decurs lucrurile cu mama, dar sunt profund recunoscătoare. Dacă nu aș fi sunat la ambulanță (împotriva voinței mele), nu știu dacă mama ar fi trecut la cele veșnice, dar sunt sigură că situația ei s-ar fi agravat și ar fi suferit îngrozitor. Și noi nu vrem ca părinții să sufere.

Cred că după atâtea mărturii sinistre despre mediul spitalicesc din România, este cazul să dau Cezarului ce-i al Cezarului.
Am văzut o schimbare radicală, în bine, și nu pot s-o ignor.
Refuz să cred că „am avut noroc”, cum ar crede unii. Aproape toți s-au comportat omenește.

Nu doresc nimănui să aibă probleme de sănătate și nu îndemn pe nimeni să meargă la spital fără motive întemeiate, dar încurajez pe cei care se simt rău și au nevoie de îngrijiri medicale să-și ia inima în dinți și să apeleze la medicii din spitale, de preferință cu bilet de trimitere.

Nu amâna din cauza reputației îngrozitoare pe care o au medicii din țara noastră. Nu toți sunt la fel.
Poate în ambulatoriu nu vei fi tratat foarte bine (îmi pare rău), dar în saloanele spitalului, treaba se schimbă.
Cel puțin asta este experiența mea și sper ca și tu să ai parte de ceva asemănător, în caz de ajungi în spital.

Mulțumesc, pe această cale, colectivului de la cardiologie, în special doamnei doctor Ciocan și o mulțumire particulară personalului de pe ambulanță.

Dacă ai o întâmplare pozitivă cu doctori și spitale, te rog, împarte-o cu ceilalți. Lumea e plină de ură și răutate. Toți avem nevoie de mai multă iubire. Cât mai multă iubire și speranță.

Multă sănătate (că-i mai bună decât toate)!

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 6
  • Msra 5 luni

    Draga mea Cristina, împărtășim aceleași impresii. Pacienta am fost chiar eu și am fost tratată de d.na dr. CIOCAN cu foarte multă grijă și mult profesionalism. Aprecieri si recunoștință, stimată d.na doctor!!! Iar ție CRISTINA, toate iubirile lumii să se reverse asupra ta pentru modul în care te dedici mamei în anii ei cei mai pretențioși. Ce mult mi-aș fi dorit să am o fată și să fie lângă mine cum ești tu lângă mama ta! Sper să se adeverească pentru tine zicala „binele făcut ți se întoarce înzecit”. Ești o comoară la casa omului !!! 😘😘😘🌹🌹🌹

    • Vă mulțumesc in inimă pentru mărturie. Mă bucur mult să aflu că doctorii noștri au grijă de cine suferă.
      Vă mulțumesc și pentru cuvintele deosebit de frumoase care m-au emoționat profund. Cred că orice copil sau om și-ar fi dorit o mamă ca dvs., o soră, prietenă sau parteneră de viață. Ar fi fost un noroc extraordinar.
      Nu mă dedic singură îngrijirii mamei, frații și surorile au făcut cu rândul pănă acum. Fiecare face ce poate și ce-i dictează conștiința.

  • D.Z. 5 luni

    E ceva mai bine dar sa fim realisti, suntem Foarte departe de ceea ce trebuie sa fie..Sper ca acest comportament sa nu fie o excepție. ..

    • Vă mulțumesc pentru comentariu. Și eu sper la fel în numele tuturor celor care au nevoie de îngrijiri medicale.

  • Are dreptate doamna Cristina,intradevar este o mare schimbare in comportarea personalului medical fata de perioada de acum 7-8 ani,cind dupa o internare de o saptamana pentru anlize a unui bolnav in varsta singurul mod de exprimare a majoritatii medicilor curanti era – mergi mosulei acasa ia pastiluta asta si roagate la Dumnezeu – Acum prin angajarea a multor medici tineri relatia medic pacient e la un nivel ridicat de professonalism,lucru dovedit in perioada cand am fost tratat de doctorul de la urologie,cinste lui.

    • Comentariul dvs. mă umple de bucurie. Știam că nu sunt singura care a observat schimbarea. Îmi doresc ca România să se dezvolte din ce în ce mai mult iar oamenii să realizeze ce înseamnă omenia.
      Vă mulțumesc foarte mult pentru mărturie și vă doresc multă sănătate, pace și înțelegere.